--- title: "O samă de cuvinte | „Cimilitura”, sau descifrarea unei enigme care bântuia de la Dosoftei încoace" url: https://radiomoldova.md/p/82643/o-sama-de-cuvinte--cimilitura--sau-descifrarea-unei-enigme-care-bantuia-de-la-dosoftei-incoace published: 2026-08-08T10:31:53Z language: ro author: "Dan Alexe" section: "Cultură" source: radiomoldova.md --- # O samă de cuvinte | „Cimilitura”, sau descifrarea unei enigme care bântuia de la Dosoftei încoace > Cimilitură este un regionalism folosit în Moldova și Maramureș, cu sensul de ghicitoare, proverb sau zicătoare, pe care dicționarele îl dau “de origine necunoscută”. ![](https://storage.radiomoldova.md/images/42b002bf-9e4b-4629-b886-9f969aba0ec0.jpg) Cimilitură este un regionalism folosit în Moldova și Maramureș, cu sensul de ghicitoare, proverb sau zicătoare, pe care dicționarele îl dau “de origine necunoscută”. [Audio: https://trm.blob.core.windows.net/photos/c20f8074-a330-48e9-bd0f-3a9db190d4bd.jpg](https://original.trm.md/video/definst/MP4:2026/8/8/O-sam-de-cuvinte-Cimilitur.m4a/playlist.m3u8) Îl găsim la Creangă, în «Povestea lui Stan-Pățitul», unde o ghicitoare descrie în mod alegoric prepararea mămăligii pe vatră: — « la să te vedem dacă mi-i gâci tu cimilitura aceasta: “Lată peste lată; peste lată – îmbujorată”.» Răspunsul la ghicitoare, suprapunând indicii, este: fața casei (pământul sau podeaua), vatra, focul, pirostriile, ceaunul, apa, făina și făcălețul (sau "melesteul", cum îi zice Creangă), dar nu intrăm în asemenea detalii ci rămânem la numele însuși al unei asemenea ghicitori sau zicale: “cimilitura”. Cimilitură nu este însă doar un moldovenism, căci este folosit regional și în Maramureș sau Banat. Prima apariție atestată e la mitropolitul Dosoftei al Moldovei, în sec. al XVII-lea, în «Psaltirea în versuri», în pasaje precum „Din rostul mieu voi scoate pilde si ciumilituri” sau „cuvinte și tîlcuri filosofești și cimilituri”. Cercetătorii -- lingviștii și dialectologii -- nu au căutat însă prea departe, căci termenul, dat ca de origine necunoscută, se întâlnește și în meglenită, graiul din Balcani încă vorbit în câteva sate în Macedonia și Grecia și care prezintă multe particularități lexicale și gramaticale ce-l apropie mai degrabă de româna nord-dunăreană, mai ales din Maramureș și Moldova, decât cu aromână din restul Balcanilor. Româna are afinități mult mai mari cu meglenita decât cu aromâna propriu-zisă, cu toate că meglenita pare să se fi vorbit dintotdeauna într-o regiune foarte sudică, spre Salonic. Asta mai explică și afinitățile culturale și lingvistice ale românei cu slava macedoneană (întreaga fonetică a limbii, nume proprii precum Mircea etc.); asta mai explică și afinitățile românei mai degrabă cu albaneza din sud, cu dialectul tosk (trăsături precum rotacismul, transformarea lui -n- intervocalic în -r-, fenomen dispărut în română, atestat istoric mai ales în nord, tot în Maramureș și Moldova, însă încă viu și funcțional în istro-română și în albaneza sudică). Ba chiar, meglenita păstrează trăsături gramaticale, sintactice și morfologie, arhaice și mai degrabă asemămătoare cu cele ale celorlalte limbi romanice: Astfel, meglenita a păstrat infinitivul lung, cel pe care româna nord-dunăreană l-a substantivizat: mâncare, facere, avere - au devenit doar substantive în română, pe când în meglenită și-au păstrat funcția de infinitiv verbal. Așa se face că "cimiliri" (verb) înseamnă a glumi, a păcăli. Se spune, de pildă: "țesta vă cimileaști", adică: -- "ăsta (acesta) vă păcălește". Este evident că de la verbul "cimiliri" se formează în mod natural misteriosul substantiv “cimilitură"! Și iată așadar cum un termen folosit de Dosoftei și Creangă în Moldova se regăsește identic în limba megleniților vorbită între Skopje și Săruna. Rămâne întrebarea de ghicitoare, sau cimilitură: oare cum să fi ajuns acolo fără niciun contact și cum de-l dau dicționare noastre încă printre cuvintele de origine necunoscută?… … deși uneori, chiar când credem că originea este stabilită, tot putem avea surprize, cuvântul dovedindu-se deseori tot balcanic, cum o arată următoarea vorbă. **Mărăcine și înțepătura Logosului** «Te-ai chinuit atîta, mărăcine, Să scoți o floare și din tine…» («Mărăcine», Tudor Arghezi) De multe ori, latinizarea forțată, în dicționare, a unor termeni banali, de uz curent, ascunde originea lor balcanică autentică. Astfel, termenul albanez «mërqinjë» (se citește ca românescul «mărăcine») desemnează orice tip de arbuști cu țepi de tipul măceșului sau tufișuri cu țepi. Ei bine, dicționarul lingvistului Vladimir Orel, «Albanian Etymological Dictionary» (Brill, Leiden, 1998) propune ca etimologie plauzibilă un diminutiv romanic *myricinia din latinescul «myrica» (dat fiind că albaneza este, cum am tot arătat-o în cărți ca «Dacopatia» sau «De-a dacii și romanii», o limbă cu un masiv lexic latin, cantitativ egal cu al românei, ceea ce o face, pentru lingviști, o limbă semilatinizată, “halblateinisch”). Dicționarele românești nu pomenesc însă deloc de albanezul "mërqinjë", ci fac “mărăcinele” românesc să descindă direct din latină, dintr-un inventat *marrucinus sau *marricina. Sau, se mai sugerează, a existat un trib (probabil) germanic al Marrucinilor, însă ce absurd este să imaginăm vreo legătură între aceștia și planta cu țepi! Mărăcine există insă și în aromână (“mãrãtsine”) și în meglenită ("mărățini", unde mai e și feminin, ca în albaneză), așa încât se poate pune iarăși întrebarea retorică: — care ar fi fost probabilitatea ca un asemenea termen cu o evoluție particulară și care desemnează un anume tip de vegetație cu spini să să fi păstrat în albaneză, română, aromână și meglenită, dacă aceste limbi nu s-au format într-o zonă contiguă și restrânsă, undeva în centrul platourilor Balcanilor? De aceea, de multe ori -- latinizarea forțată din dicționare ascunde originea balcanică autentică a multor termeni din limba de toate zilele… ba chiar de la Dosoftei încoace.