Personalitatea săptămânii // Carol I – 184 de ani de la nașterea primului rege al României
Pe 20 aprilie curent, se împlinesc 184 de ani de la nașterea primului rege al Românie. Carol I de Hohenzollern a avut cea mai lungă domnie din istoria românilor, 48 de ani, cu un an mai mult decât Ștefan cel Mare. A venit într-o Românie care figura pe hărțile europene în componența Imperiului Otoman și în urmă o putere regională pregătită să încorporeze Transilvania, leagănul națiunii române. A luptat, la propriu, în fruntea soldaților săi în Războiului de Independență din 1878-1878, în vremea lui s-a înființat Banca Națională, s-au dezvoltat Universitățile și Academia și s-a construit o rețea de căi ferate și drumuri echivalentă cu cea din statele occidentale. În Munții Carpați, a construit Castelul Peleș, una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale României.
Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut în Germania, la castelul Sigmaringen, pe 20 aprilie 1839. După ce și-a terminat studiile elementare, tânărul Carol a intrat la școala de cadeți din Munster. În 1857, a urmat cursurile susținute de Școala de Artilerie din Berlin și cursuri de artă și istorie la Universitatea din Berlin. Până în 1866 a fost ofițer în Armata Prusiei și a luat parte la cel de-al doilea război Schleswig. A fost inclusiv implicat în asaltul cetății Fredericia, experiență care avea să i se dovedească mai târziu extrem de utilă în războiul ruso-turc din 1877.
În acest răstimp, Alexandru Ioan Cuza a fost eliminat de pe scena politică românească, iar politicienii erau nevoiți să aducă un conducător din străinătate, pentru a fi un element de echilibru – mulțumind atât populația, cât și partidele. Astfel, o ofertă a fost trimisă inițial către fratele regelui Belgiei, contele Filip de Flandra, care însă a fost refuzată. Acest lucru a determinat o reorientare a guvernului român, care a anunțat pe 2 aprilie 1866 numele noului domnitor al românilor, Carol I de Hohenzollern-Sigmarigen. Pentru a obține legitimitatea acestei propuneri, statul român a organizat și un plebiscit (referendum) la care au participat peste 600 000 de persoane. Alegătorii au votat în favoarea alegerii lui Carol I drept Domnitor al Principatelor Române. La 10 mai 1866, Carol a intrat în București, capitala Principatelor Unite. În timp ce a fost încoronat, Carol a depus jurământul: „Jur să păzesc legile României, să păstrez drepturile poporului său și integritatea teritoriului său”.
În acel moment vorbea limba franceză, o limbă cunoscută cetățenilor din spațiul românesc, pentru că nu studiase încă limba română. Cu toate acestea, el s-a dedicat noii țări, inclusiv prin adoptarea ortografiei românești a numelui său, Carol în loc de Karl. A învățat să vorbească limba română nu după mult timp. Alături de un nou principe, România a primit și o nouă Constituție. Legea fundamentală adoptată în iunie 1866 l-a făcut pe Carol un conducător cu prerogative similare cu cele ale unui monarh constituțional. I-a fost greu să se acomodeze cu realitățile societății românești, atât de diferite de cele specifice spațiului german, dar, în timp, a reușit să se adapteze, devenind un element-cheie al modernizării României. În 1869, Carol s-a căsătorit cu prințesa germană Elisabeta de Wied. Singura lor fiică, principesa Mărioara, avea să moară la vârsta fragedă de doar patru ani. Pentru a asigura succesiunea la tron, principele Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, nepotul de frate al lui Carol, a fost numit Principe al României și moștenitor al tronului.
Pe 10 mai 1881, Carol I și soția sa, Elisabeta, au fost încoronați ca rege și regină ai Regatului României, devenind primii regi ai României și punând bazele monarhiei de pe scena politică de peste Prut. În iulie 1914 izbucnește Primul Război Mondial și România a ales neutralitatea în august 1914. Carol I a fost afectat de decizia Consiliului de Coroană și îi mărturisea lui Constantin Stere ,,după patruzeci și opt de ani mă văd aproape singur”. Acesta se simțea înfrânt, privit cu ostilitate de toți, trădat și singura persoană care-i împărtășea opiniile era regina Elisabeta. Regele Carol I îi mărturisea lui Take Ionescu: ,,Regret că n-am murit înainte de începerea acestui război’’.
Conștient că opinia publică și majoritatea politicienilor români așteptau cu nerăbdare intrarea României în război alături de Antantă și nedorind să fie un obstacol în calea realizării acestui deziderat, regele Carol I s-a hotărât să abdice, însă soarta l-a scutit de această durere și umilință. Suferind de ficat, slăbise mult și până la moartea lui din 10 octombrie 1914 a stat închis în cabinetul său. A fost înmormântat la Curtea de Argeș.
În testamentul lui, Carol scria: ,,Mă gândesc înainte de toate, la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat și care a avut deplină încredere în mine. Zi și noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziție vrednică între statele europene”.
