Realizările, restanțele și aspirațiile Republicii Moldova la 32 de ani de independență: Dosarul transnistrean pe fondul aderării țării noastre la UE
La 32 de ani de independență, Republica Moldova rămâne un stat divizat, cu o regiune secesionistă în Est, cu trupe armate și muniții militare străine pe teritoriul său. După trei decenii de la încheierea războiului de la Nistru, au existat totuși progrese în unele domenii de reintegrare.
Conflictul transnistrean revine mai accentuat în vizorul public, inclusiv internațional odată cu obținerea de către Republica Moldova a statutului de țară candidată pentru aderarea la Uniunea Europeană și a negocierilor de aderare, care ar putea fi deschise la sfârșitul acestui an. Bruxelles-ul are deja un precedent - cel al Ciprului, țară, care de asemenea se confruntă cu un conflict secesionist, dar care a aderat la blocul comunitar în anul 2004.
Fostul vicepremier pentru Reintegrare Alexandru Flenchea spune că moldovenii au tendința să subestimeze realizările înregistrate pe Dosarul transnistrean timp de 32 de ani, întrucât s-a reușit mult mai mult decât doar păstrarea păcii. Expertul în securitate a subliniat că un rezultat remarcabil este integrarea economică și legalizarea afacerilor din stânga Nistrului la nivel național, fapt care nu se atestă în nicio altă țară cu astfel de conflicte.
”Acțiunile trebuie privite retrospectiv în proces de reglementare a acestui conflict, din 1993 chiar de când a apărut în țara noastră misiunea OSCE, care a pus bazele procesului de negocieri. Pentru că așa un nivel de integrare economică, de exemplu, nu o să găsiți nicăieri în nici un alt conflict similar de pe continentul nostru. Dacă mai pui aici și nivelul de integrare în domeniul sportului, educației, faptul că în stânga Nistrului activează instituții publice ale Republicii Moldova. În pofida încercărilor insistente ale Tiraspolului de a lichida studiile în limba română în stânga Nistrului, acele școli în continuare activează, numărul elevilor în ultimii ani crește. Probleme din domeniul educației în continuare persistă în regiune și sunt grave, dar raportat la alte conflicte similare, unde situația este mult mai dramatică, noi avem realizări și trebuie să fim conștienți de aceasta. Colegii din alte țări cu conflicte similare apelează la experiența noastră și sunt interesați de rezultatele pe care le-am obținut noi aici”, a menționat Alexandru Flenchea.
Alexandru Flenchea a mai menționat că cele mai mari provocări sunt pe dimensiunea de securitate, inclusiv militară.
„Vorbim despre prezența trupelor străine pe teritoriul țării noastre, a trupelor Federației Ruse, despre depozitele de muniție de la Cobasna, vorbim despre zeci de mii de oameni înarmați și în uniforme din diferite instituții și formațiuni paramilitare din stânga Nistrului și nu în ultimul rând avem multe provocări și multe de făcut în domeniul energetic. În continuare, chiar dacă și indirect, prin achiziții de energie electrică, noi avem un grad sporit de dependență față de gazele naturale care vin la noi din partea Gazpromului.”
În cei 32 de ani de independență, conflictul transnistrean este gestionat, deoarece există o interconexiune societală, ceea ce reprezintă un element important în procesul de reintegrare, a declarat anterior la Radio Moldova, vicepremierul pentru Reintegrare, Oleg Serebrian.
De-a lungul anilor, regiunea transnistreană a fost supusă mai multor încercări din partea Rusiei. În 2003, Federația Rusă propune președintelui de atunci, Vladimir Voronin federalizarea Republicii Moldova în baza planului Kozak, ceea ce viza o soluționare definitivă a conflictului dintre Republica Moldova și regimul separatist de la Tiraspol prin constituirea unui stat moldovenesc federal asimetric.
Cu o zi înainte de a semna „Memorandumul Kozak”, programată pentru 25 noiembrie, Vladimir Voronin a decis să nu-și pună, deocamdată, semnătura pe document, iar Vladimir Putin și-a amânat zborul spre Chișinău.
În opinia partidelor de opoziție de atunci implementarea „planului Kozak” ar fi subminat independența și suveranitatea Republicii Moldova, făcând-o dependentă de regimul transnistrean și de Federația Rusă.
Amintim că mișcarea separatistă din stânga Nistrului a început la sfârșitul anilor 80 - începutul anilor 90 ai secolului trecut, odată cu mișcarea de eliberare națională, pe fundalul transformărilor din fosta URSS.
Diferendul transnistrean a degenerat la 2 martie 1992 într-un conflict armat, care a durat până la data de 21-unu iulie a aceluiași an, când a fost semnat acordul de pace de președinții de atunci ai Republicii Moldova și Rusiei, Mircea Snegur și, respectiv, Boris Elțin.
Astăzi, Republica Moldova nu deține niciun control asupra regiunii separatiste transnistrene, unde, pe lângă forțele armate transnistrene, se mai află aproximativ 1 500 de militari ruși și un impunător arsenal de armament și muniții, aflat în localitatea Cobasna, rămas din perioada sovietică.
Autor: Cristina Prisăcari
