Rubrica O samă de cuvinte// „Nu zi hop până n-oi sări”
„A face” și „a zice” sunt doar două dintre verbele care provoacă uneori nedumeriri, după ce au avut imperativul sub forma sa negativă modificat rigid și absurd de noile reguli ale Academiei române și ale dicționarelor și îndreptarelor lingvistice.
DOOM-ul — autoritatea românească a limbii — a introdus așadar reguli absurde chiar și în morfologie. Imperativele prohibitive de la a zice și a face sunt de fapt: nu zi! și nu fă!... iar nu monstruoasele, impuse astăzi, nu zice! și nu face! aduse de noile reguli.
Limba naturală a poporului a spus însă întotdeauna „nu zi hop până n-oi sări“. Nimeni n-a auzit vreodată „nu zice hop“. Iar în:
Ce ție nu-ți place Altuia nu-i face, „nu-i face“ era acolo doar pentru a rima cu „place“, altminteri spunându-se „nu fă așa!“
Sau, la Eminescu: Părul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede, Nu zi ba de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede.
Eminescu spunea așadar „nu zi ba”, iar nu cumplitul:
— „Nu zice ba!”
Nicăieri în literatura de până în 1989 nu o să găsim altceva decât „nu zi” și „nu fă”. Așa s-a spus vreme de sute de ani și nu e nimic greșit acolo.
E probabil prea târziu pentru a mai schimba ceva, căci două generații de tineri au crescut vorbind în felul acesta artificial. E probabil ca ei să creadă, atunci când citesc - dacă mai citesc - textele clasicilor, că aceia își vorbeau greșit limba.
Orice limbă posedă forme verbale și substantivele neregulate, erodate sau fixate de secole întregi de folosință zilnică sau literară. Asta nu înseamnă că acele forme ar fi „greșite”. Până și franceza, limba cea mai strict reglementată din univers, permite unele neregularități și forme alternative.
Ar trebui ca viitoarele gramatici și dicționare să permită măcar folosirea în paralel a formelor menționate. Așa am scăpa de pedanteria insuportabilă a celor care ne corectează zilnic cum că: - „Vai, de ce vorbești tu cu „nu zi” și „nu fă”?”.
AUTOR: Dan Alexe
