Corespondență Bruxelles// Ce șanse are Klaus Iohannis de a deveni secretarul general al NATO și cum este ales acesta
Premierul olandez în exercițiu, Mark Rutte, a declarat sâmbătă (27 octombrie) că ar fi interesat să-i succeadă lui Jens Stoltenberg în funcția de secretar general al NATO, deși el recunoaște că are doar o mică șansă de a fi ales pentru această funcție.
Cursa este intensă și tensiunile sunt mari între diverșii candidați din culise pentru a ocupa acest post extrem de prestigios și de vizibil. Ba chiar, în România se tot zvonește că unul din candidați ar putea fi actualul președinte Klaus Iohannis.
Din păcate pentru Iohannis, NATO nu își alege liderul civil printre foștii șefi de stat. Realitatea este exact inversă:
Dintre cei 13 șefi de până acum ai NATO, aproape jumătate (6) serviseră anterior ca miniștri de externe, 4 fuseseră miniștri ai apărării și doar 3 conduseseră guverne (adică fuseseră premieri, nu președinți).
NATO n-a avut așadar niciodată în fruntea sa un fost șef de stat, un fost președinte, ci cel mai adesea miniștri de externe (jumătate pînă acum) sau ai apărării. E limpede că se consideră că un politician din aceste două categorii, cu experiență diplomatică sau militară, e preferabil unui fost președinte, care în țări precum Germania sau Italia nu are decât o funcție protocolară, lipsită de experiența diplomatică necesară într-o asemenea funcție.
Zvonul real este că s-ar căuta mai degrabă și pentru prima oară o femeie, de preferință est-europeană. Dacă nu se găsește, atunci: Ursula von der Leyen, care are sprijinul lui Biden. Nu e sigur că Biden își amintește măcar cine e Iohannis, iar fără sprijinul SUA nimeni n-are vreo șansă să conducă NATO.
Pe deasupra, rangul de șef al unei organizații militare este sub cel de șef de stat, potrivit protocolului internațional, Iohannis s-ar înjosi căutând un asemenea post situat sub poziția sa.
Cum se alege secretarul general al NATO
Nu există reguli precise pentru procedeul numirii secretarului general NATO si nici un algoritm al succesiunii, ci doar negocieri în culise intre statele membre, combinate cu necesitatea obținerii unui consens al celor 31 de membri.
Modalitățile alegerii unui șef al NATO au fost întotdeauna extrem de complexe. Înainte, alegerea secretarului general al Alianței coincidea și cu amețitoarele negocieri pentru înaltele posturi din UE (Comisie, Consiliu etc.). Secretarul general al NATO trebuie să fie un civil european (în vreme ce comandantul suprem al forțelor NATO din Europa trebuie să fie un general american, cartierul general militar fiind situat la Mons, tot în Belgia).
Interferență cu marile numiri din UE
Încă de la fondarea Alianței, s-a decis așadar o dată pentru totdeauna că liderul politic al Alianței, secretarul general, va fi întotdeauna un civil european, în vreme ce șeful militar va fi un american.
Chiar dacă Organizația Tratatului Nord Atlantic (NATO) este cu totul distinctă de Uniunea Europeană, era admis tacit, până în 2014, că țara care își plasează un secretar general al NATO trebuie să aibă mai puține pretenții la un post mare în UE.
Pentru a evita asta, la marile negocieri din 2014, toată lumea a acceptat tacit un non-european, norvegianul Jens Stoltenberg (Norvegia nu este membră în UE), astfel încât acel post să nu intre în pachetul târguielilor europene. La fel, Stoltenberg a fost ulterior prelungit, din nou pentru a evita ca postul lui să devină un jeton în târguielile europene.
În acest timp, șefa guvernului danez, Mette Frederiksen, și ea o candidată serioasă, ar putea fi blocată de Franța, pe fondul îngrijorării că un al treilea secretar general nordic consecutiv, după Stoltenberg și predecesorul său Anders Fogh Rasmussen, și el un fost premier danez, ar crea un dezechilibru în cadrul NATO, favorizând nejustificat membrii scandinavi.
De asemenea, se știe că Turcia și-a exercitat dreptul de veto asupra candidaturii lui Mette Frederiksen, după ce ambasadorul danez la Ankara a fost convocat atunci când Coranul și steagul turcesc au fost arse în fața ambasadei Turciei din Copenhaga.
AUTOR: Dan Alexe
