O samă de cuvinte: de unde vine cuvântul „Dumnezeu”
„Dumnezeu”, termen compus, oferă un perfect exemplu de lingvistică evolutivă și al felului în care sunt deduse regulile fonetice. Astfel, în proto-română, toate cuvintele latinești care începeau cu un d- urmat de -i sau -e au înmuiat acel d-, producând mai întâi dzi-, dze- (ca în „dzise”) și trecând apoi la z-. Așa încât:
dies > zi decem > zece dicere > zicere, a zice deus > zeu (sau: „zău”, în jurăminte)
În schimb, d- a rămas d- înainte de vocalele închise -a, -o, -u, așa încât: a Da, Dare, Domn, Doamnă, a Duce, Durere.
Când descoperi o asemenea regulă, ea este matematică, nu cunoaște excepții, și explică de exemplu de ce știm automat că „divin” e un împrumut recent din franceză. D- nu putea da decât Z- în română înainte de -i, așa încât echivalentul neaoș, românesc al lui „divinus” de la „deus” este „zeesc” de la „zeu”.
În schimb, termenul compus „Dumnezeu”, rămas din cea mai veche limbă, conține ambele derivate ale lui d: 1. d- rămas d- înainte de vocala închisă -o (ca în: domn, doamnă), și 2. d- trecut în -z înainte de vocala deschisă -i, ca deus > zeu. Așa încât, acolo unde formula inițială era „Dominus Deus”, ea a dat: „Domne-Zeu” > „Dumnezeu”, cu cele două evoluții posibile ale lui d- inițial strânse ca într-un atom.
Că „Dumnezeu” e o expresie compusă nu trebuie să ne mire. La urma urmei și Juppiter, zeul suprem al romanilor, nu era altceva decât evoluția fonetică a formulei: „Deus Pater” > Juppiter !
Ba chiar, prin acest exemplu putem intra în domeniul lingvisticii celei mai avansate, căci “Dumnezeu” deschide posibilitatea, respinsă de lingviștii clasici, ca acest compus să fi pornit de la un vocativ pierdut al lui “deus” care ar fi fost “dee”!…
Termenii latini în -us, altfel zis: substantivele de declinarea a doua, aveau vocativul în -e, precum “domine”! de la “dominus” (rămas în românescul: ei, Doamne!…) sau “lupe”! de la “lupus” (rămas regional și în română: — “Hei, lupe, nu mă mânca”.) Tehnic, așadar, nu există nicio piedică pentru a reconstitui un vocativ “dee” de la “deus” și ca Dumnezeu să vină de la “Dom(i)ne Dee”!
Cei care au învățat latina mecanic, la școală, după metodele tradiționale rigide, ca pe o limbă moartă și imuabilă, ricanează și chicotesc disprețuitor când aud ipoteza cu vocativul “Dee", căci gramatica tradițională ne spune că vocativul de la “Deus" era tot “Deus”!… Le putem însă opune lingviști dintre cei mai mari, precum Alfred Ernout, care în «Morphologie historique du latin» (1914) are la pp. 45-46 o notă specială despre substantivul Deus unde confirmă că vocativul de la “deus” trebuie să fi fost în mod fonetic și logic “dee”, ba chiar că “dee” este acceptat, însă considerat un barbarism începând cu scriitorul patristic Tertulian (sec. II).
Tot așa, John Rauk în studiul special «The Vocative of Deus and Its Problems» (Classical Philology, vol. 92, nr. 2, apr. 1997, pp. 138-149, The University of Chicago Press) îi citează pe Allen și Greenough (New Latin Grammar, Boston, 1888), care ajung de asemenea la concluzia că vocativul trebuie să fi fost “dee!”, chiar dacă nu este atestat. Mai degrabă, afirmația fermă și contrarie că vocativul va fi fost tot “deus” este doar o proiecție retrospectivă a uzajului creștin asupra latinei clasice.
Așa încât un vocativ “Domne Dee” (de la Dominus Deus) care va fi devenit fonetic “Dumne-zeu” este cât se poate de plauzibil, ba chiar necesar, în ciuda celor care au învățat latina în mod rigid și mort, neimaginativ.
Iar acum că am înțeles cum funcționează limba — zău că este așa cum vă zic.
Autor: Dan Alexe
