Corespondență//Ce înseamnă pentru o țară să facă parte din NATO
Finlanda a devenit de curând cel de-al 31-lea membru al NATO, încheind un proces început după invadarea Ucrainei de către Rusia și punând capăt neutralității pe care țara a ales să o mențină vreme de decenii.
Se pune deseori întrebarea: care ar fi, pe scurt si foarte explicit, avantajele aderării unei țări la NATO. Asta, mai ales, după ce a devenit larg cunoscut că UE oferă teoretic o protecție militară mai mare membrilor decât o face NATO cu faimosul articol 5.
Vorbim de teorie și constrângeri juridice, căci iată: carta NATO (faimosul Articol 5) spune că în cazul unui atac militar exterior asupra unuia din membri, celelalte state din Alianță se pot simți atacate la rândul lor, un agresor confruntându-se astfel cu totalitatea membrilor NATO. Numai că această solidaritate nu este obligatorie. Statele NATO “pot considera” că sunt toate atacate, dar nu au obligația de a interveni.
In schimb, legislația UE spune limpede că statele membre au “obligația” de a interveni militar în caz de agresiune asupra unuia din membri. Dar aceasta, desigur, este doar teorie. Din punct de vedere militar, dar și politic, intrarea în NATO are implicații diverse care vizează noi garanții dar și multe obligații care nu sunt întotdeauna ușor de respectat: aderarea la alianța militară asigură desigur în primul rând protecție militară, dar presupune și respectarea a numeroase cerințe, inclusiv cea de a fi o democrație.
În orice caz, protecția promisă de NATO și Articolul 5 rămâne principalul motiv pentru care țările membre au aderat la organizație în ultimele decenii. Chiar și guvernul finlandez, pe pagina oficială de internet în care a explicat cetățenilor motivele și nevoile alegerii sale, a spus clar: Cel mai important efect al intrării Finlandei în NATO este acela că Finlanda va deveni parte a apărării colective a Alianței.
Protecția
NATO (acronim englezesc pentru Organizația Tratatului Atlanticului de Nord) este o alianță militară și politică fondată în 1949, la câțiva ani după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a contracara influența Uniunii Sovietice în Europa. Astăzi include 31 de țări din America de Nord și Europa care împărtășesc o serie de valori politice și care mai presus de toate au convenit asupra unor principii comune de apărare, dintre care cel mai important este descris în articolul 5 din tratatul fondator. Partea cea mai importantă a articolului 5 spune:
Părțile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multor dintre ele în Europa sau America de Nord va fi considerat un atac direct împotriva tuturor părților.
Dar aceasta nu înseamnă că țările NATO sunt forțate automat să intre în război atunci când una dintre ele este atacată: articolul 5 (împreună cu articolul 4, care se referă la apărarea reciprocă) prevede o serie întreagă de pași și consultări și nu obligă membrii să dea un răspuns militar în cazul unui atac.
Obligația de a menține statul de drept
Pentru a adera la NATO, candidații au trebuit să respecte nu doar cerințele militare, ci și politice. Sunt cinci: noii membri trebuie să fie democrații care tolerează diversitatea și economii de piață care sunt cel puțin în formare; forțele lor armate trebuie să fie ferm sub control civil; guvernele trebuie să aibă relații bune cu vecinii lor și să respecte suveranitatea țărilor vecine; trebuie, de asemenea, să lucreze pentru a duce la capăt compatibilitatea cu forțele NATO.
Dintre aceste cinci cerințe, probabil că a treia merită o explicație, aceea prin care forțele armate trebuie plasate sub control civil: este un lucru fundamental în sistemele democratice (dar nu numai), pentru că înseamnă că deciziile privind utilizarea mijloacelor militare și a forței nu sunt lăsate în seama comandamentelor militare, ci a conducerii politice alese de populație. Este elementul fundamental care desparte dictaturile militare de alte sisteme politice.
O altă cerință fundamentală pentru intrarea în NATO se referă la „compatibilitatea” între forțele armate. Compatibilitatea este un termen destul de generic care se poate referi la multe lucruri, dar care, pe scurt, înseamnă că fiecare țară trebuie să se angajeze să atingă nivelul maxim de cooperare cu ceilalți, atât în decizii, cât și în activitatea militară.
Mai ales la nivel militar, atingerea compatibilității cu alte țări membre înseamnă respectarea a ceea ce sunt definite drept „standarde” în cadrul NATO , adică proceduri partajate care permit diferitelor forțe armate să lucreze împreună și să se coordoneze fără fricțiuni. Există zeci de „standarde” NATO și există birouri și organisme create special pentru a le ține la zi și pentru a se asigura că sunt respectate: acestea se referă la colectarea informațiilor , comunicațiile criptate, utilizarea muniției, manevrele aeriene, manevrele submarinelor, sau logistica militară.
Pentru țări precum Finlanda, multe dintre aceste „standardizări” sunt ușoare, deoarece Finlanda are o relație foarte strânsă și de colaborare cu NATO de decenii și urmează deja un bună parte din practicile sale.
La nivel teoretic, deci, toate țările trebuie să-și armonizeze doctrinele militare, adică complexul de analize, studii și raționamente făcute de oamenii care se ocupă de strategia militară în forțele armate și în politica țării, și care definesc postura acelei țări când vine vorba de abordarea ei față de război și apărare. NATO are o doctrină militară comună numită „Conceptul strategic”, care este actualizată periodic cu consensul tuturor țărilor membre și la care toate țările trebuie să adere.
Scopul final al tuturor acestor procese ar trebui să fie acela de „interoperabilitate” , un termen tehnic foarte popular în domeniul militar care indică eliminarea tuturor fricțiunilor și nepotrivirilor în procesul de colaborare. Ideea este că standardele militare devin atât de omogene încât un ofițer italian poate comanda un batalion polonez chiar și fără nicio pregătire prealabilă sau foarte puțină, deoarece procedurile, echipamentele și strategiile sunt aceleași în toate țările membre. Este evident un obiectiv greu de atins.
Obligații
Dar o țară care aderă la NATO are și unele îndatoriri de respectat. Din punct de vedere economic, trebuie să se angajeze să se asigure că cel puțin 2 la sută din produsul său intern brut este alocat cheltuielilor militare (un angajament pe care majoritatea țărilor membre nu îl respectă) și trebuie să contribuie la bugetul comun al NATO, care menține populația civilă și infrastructura militară a Alianței. Bugetul NATO pentru 2023 s-a ridicat la 3,27 miliarde de dolari.
Mai presus de toate, intrarea în NATO presupune dorința țărilor membre de a participa la misiuni militare, operațiuni de „descurajare și apărare” și exerciții militare comune, care sunt două lucruri foarte diferite.
În ceea ce privește exercițiile militare comune, în realitate, participarea la acestea este de foarte multe ori considerată un privilegiu: NATO strânge și armonizează câteva dintre cele mai eficiente și mai calificate forțe armate din lume, iar antrenamentul conform standardelor NATO prin participarea la exerciții înseamnă antrenament la niveluri extrem de înalte... Din acest motiv, numeroase țări nemembre participă periodic la exercițiile forțelor armate ale NATO.
Intrarea în NATO nu implică deschiderea de baze militare străine sau găzduirea unor trupe străine. Fiecare țară NATO își păstrează suveranitatea deplină în a decide dacă dorește sau nu să permită trupe, baze, armament sau echipamente pe teritoriul său. Într-adevăr, unele țări, la aderarea la NATO, au negociat anumite restricții care interzic prezența pe teritoriul lor a armelor și a bazelor militare pe timp de pace: este cazul, de exemplu, al Norvegiei și Danemarcei.
Aderarea la NATO, așadar, înseamnă, mai presus de toate, primirea protecției militare, dar implică și respectarea obligațiilor politice, ceea ce, presupunând mari reforme, nu poate aduce decât beneficii țării care aderă.
AUTOR: Dan Alexe
