O samă de cuvinte//Deci românii nu mai știu cuvinte – sau cum răul a început de la Alecsandri…
— 1) (Dialog, în Patul lui Procust al lui Cămil Petrescu, intre narator și amanta voluptoasă):
„Și-a așezat puțin o perină sub ea, întoarsă spre mine, cu mijlocul sucit, accentuând o dungă de carne plină, oblica peste coaste, în dreptul coatelor, căci șiretul cămășuței îi lunecase de pe umăr până jos, pe braț”.
– Un tip pe care nu-l cunoști. Era puțin cam haloimăs, dar era simpatic.
Surâde strâmb. Eu:
– Ce e haloimăs?
– Nu știi, serios?
– Nu știu. Spune-mi!
– Nu știu cum să-ți spun… Se zice de cineva care e așaaa… (Și, gândindu-se, cu buza scurtă): Cum să-ți zic? (Și hotărât): “Haloimăs, na! așaaa, cu figuri.“
— 2) “Deci la început Dumnezeu a făcut cerul și pământul. Deci pământul era netocmit și gol și deci întuneric era deasupra adâncului.“ (deci: Facerea, I, 1-2)
Oare cum ar suna o asemenea traducere a Bibliei? Cumplit, desigur. Nici nu știi cum s-a ajuns ca în româna contemporană, practic fiecare a doua frază să înceapă prin “deci“, de-ai zice că vorbitorul de română de azi și-a făcut Dumnezeul deciuitor, în loc de legiuitor… în decii decilor. Deci, românii nu mai știu cuvinte
În afară de deci, care începe fiecare a doua frază, remarcăm cu consternare că românii nu prea mai știu multe cuvinte (cf. amanta simpluță a lui Camil Petrescu cu haloimăs). Am avut această cutremurătoare revelație trecând zilele astea prin niște proză nouă, dar și prin articole din presa națională, atât cea tipărită, cât și pe internet… și am rămas înmărmurit, dându-mi seama că de multe ori nici nu înțelegeam sensul unor formule lemnoase pe care degetele necugetătoare ale scriitorilor și ziariștilor le bătuseră acolo în speranța că vor acoperi un gând căznit. Românii nu mai știu cuvinte, și atunci vorbesc și scriu în expresii și deseori golănisme gata făcute, cărămiduțe golite de sens și interșanjabile.
Vezi titluri în presă precum: “Iohannis o dă cotită”!… de te întrebi “Ce-o fi vrut autorul să spună că acela “o dă cotită”? Că amână? Că tergiversează? Că ezită? Nici măcar în insultă nu e nimeni foarte original… iar cei care simt totuși că e aici o problemă, nu reușesc să o facă decât în mod amorf, pentru că… nu mai știu destule cuvinte... și își încep frazele prin „deci”, cu toate că există nenumărate sinonime pentru o particulă de declanșat discursul, de pildă: „Carevasăzică”.
Iată însă că descopăr cu oroare că viermele era în fruct de la început și că, de pildă, obiceiul de a începe frazele prin conjuncția “deci“, a cărei prezență e nejustificată de textul anterior, este foarte vechi. Chiar Alecsandri, Dumnezeule, in «Dan Căpitan de plai», după ce ni-l prezintă pe erou și ne spune că a îmbătrânit, începe o strofă cu:
«Deci îi plăcea să-nfrunte cu dalba-i vitejie Pe cei care prin lume purtau bici de urgie.»
Și, după ce rămâi înmărmurit o clipită, găsești mai departe:
«Deci nu-mi convine viața mișelnic câștigată, Nici pata făr'delegii în fruntea mea săpată.»
AUTOR: Dan Alexe
