Cultură

O samă de cuvinte//„Cighir”: cum să împarți bunătăți cu frați de-ai tăi care nu le știu

În Republica Moldova, vezi, prin auto-prezentarea care deschide meniul unor restaurante, laude de sine precum: — „Ne mândrim că piftia, sarmalele și cighir-ul preparat la noi sunt foarte apreciate de oaspeții noștri”.

Piftia și sarmalele sunt mare mândrie și în România, dincolo de Prut, dar puțini știu, mai ales prin sud, de „cighir”. Pe-acolo îi spune „drob”, acela fiind mai puțin axat pe ficat decât „cighir”-ul moldovenesc, care e o tocătură din ficat, plămâni și intestine de miel sau de oaie.

Acum, ce este ironic e că toate aceste bunătăți au nume luate din turcă. Despre sarmale se știe dintotdeauna că sunt un termen turcesc și balcanic. Despre "piftie" spun mai jos cum vine din persană (farsi) prin turcă; dar și cighirul este cât se poate de iranian și turcesc. Dicționarele etimologice îl dau (corect) ca venind în română din turcă (çeçer, çeger: „măruntaie”). Doar că cel mai probabil sensul inițial nu este cel de "măruntaie", ci de "ficat".

Da, cuvântul ficat în turcă este împrumutat din persană (جيگر), unde înseamnă „ficat”. Acest cuvânt, putem spune accesoriu, vine din Antichitate, din iraniana avestică a lui Zarathustra (yākarə) și și e înrudit cu sanscritul yákr̥t (यकृत्) (ficat) și latinescul (ficat).

Si in farsi și în turcă, limba care l-a adus în Balcani, cuvântul pentru a desemna ficatul, dar și felul de mâncare respectiv este pronunțat (scris ciğer în turcă și џигер în macedoneană).

Când mănânci așadar piftie/pihtie și cighir, înghiți o întreagă halcă de preistorie iraniană și indo-europeană. Așa gătit-a Zarathustra.

Poftă bună!…

Piftia noastră iraniană

Credeai că piftia e românească? Nu te-ai fi așteptat la situația de coșmar în care ai să afli că și piftia e iraniană, ajunsă la noi prin turcă. Ba chiar mai iranian de atât nu se poate, numele ei urcă până la Zarathustra și la textele din Avesta.

Dicționarele etimologice românești ezită între filiera bulgară sau cea greacă, între пихтия și πηχτή. În ambele limbi e pronunțat și scris corect cu -h-: „pihtie“ fiind de fapt turcescul pıhtı, pronunțat pîhtî. În română, la capătul final al împrumutului, -h- a devenit -f-, așa cum s-a întâmplat în alte împrumuturi, cum țigănescul bahto a devenit „baftă“, iar slavonul prah > „praf“ (rămânând însă -h- în Prahova = Prăfuita).

Acum, calea împrumutului piftiei este irelevantă și ne e in- diferent dacă ne-a venit prin bulgarul пихтия, grecescul πηχτή sau turcescul pıhtı (sau din toate trei simultan), câtă vreme știm că a fost inițial (și „corect“): pihtie și că sursa e persana.

Da, călătoria nu se oprește la turcă, limba intermediară, căci termenul otoman pıhtı vine inițial, ca mai tot ce ținea de cultură și sofisticăreală culinară, din persană, din farsi. Pihtia nu e altceva decât iranianul puhtè = „fiertură“, „coptură“, „mâncare gătită“. Este participiul de la verbul puhtan, „a găti“, „a face de mâncare“. Avem aici unul din cele mai arhaice și larg răspândite verbe și noțiuni indo-europene, căci puhtan coboară din paç-/paçaiti, „a găti“, din textele lui Zarathustra (*paχ-, *pekw- în Avesta, în textele religioase ale iranienei vechi); este печь, „a găti de mâncare“, în limbile slave; este coquo în latină – de unde în română „a coace“, „copt“, dar din latina medievală avem și împrumutul vechi în engleză: cook.

AUTOR: Dan Alexe

X