„Ai să dai samă, doamnă”… sau cum am ajuns să formăm viitorul numai cu “o”: o să aibă - au să aibă
S-a generalizat forma de viitor cu auxiliarul unic la persoana a treia plural: o. Acolo unde cronicarii foloseau multiple forme, "vor face", “ai să dai samă”, ”sunt pe cale să"... "umblă să ducă"... "au să cuprindă"... româna de azi a redus totul, de la revoluție încoace, la forma unică cu "o", indiferent de persoană și număr: -- «Eu o să fac» -- «Ei o să facă».
Cel mai probabil așa va rămâne, ca multe alte tendințe ale limbii actuale, care par implantate definitiv, dar pentru generația care încă a mai practicat limba de dinainte de 1989, e regretabilă dispariția formei de persoana a treia plural: au să facă, au să aibă.
“Au”, pentru că în primul rând asta e forma verbului la prezent: ei au, evoluție regulată și atestată a auxiliarului latinesc: habent.
Forma cu “o” este de la verbul a vrea devenit auxiliar și erodat: el va să aibă > el o să aibă. Este o formă de singular extinsă abuziv și la persoanele pluralului. Ea e echivalentul lui: ei "este": Ei e deștepți.
La fel s-a întâmplat și cu acest "o": în "o să aibă", în loc de mai corectul tradițional: ei au să (facă, aibă, zică etc.), sau, alternativ: "or să facă". "Or" era la rândul lui o formă de plural. "Or să facă" (ei, plural) se opunea lui "o să facă" (el/ea, singular). Acum totul e de-a valma "o".
Carevasăzică, pentru a încheia, câtă vreme mai vorbim românește, iar nu engleză globish, e bine să nu zicem niciodată la persoana a treia plural: - ei o să aibă, ci doar: - au să aibă, sau: - or să aibă, sau, dacă e un text mai îngrijit: vor avea.
Altfel, mâine-poimâine ne trezim cu: ei o să are.
Autor: Dan Alexe
