O samă de cuvinte// «Visuri» sau «vise», în «dulci visări și lîngorele»
Tentativa — din păcate pe moment reușită — de încorsetare a limbii române a început odată cu decizia inginerilor și a reprezentanților “științelor exacte” din Academia Română, la începutul anilor 1990, de a reintroduce absurdele reguli ortografice de dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Cele cu trei (3) litere pentru acelaşi sunet, da: î la început şi sfîrşit de cuvînt, â în mijloc şi u în singura formă verbală, sunt, care e fonetic [sînt], deşi pronunţia noilor generaţii începe să imite scrierea.
Tot ei ne reglementează și vocabularul: am mai vorbit despre rigoarea absurdă cu care sunt distinse în lexic cuvinte cum sunt „reflecție” și „reflexie”, deși ambele au aceeași origine franceză, sau cum ne sunt impuse unele plurale precum „azile”, când mai toată lumea spune „aziluri”. Evident, ar trebui ca anumite forme, în special de plural, să fie lăsate la voia vorbitorului și să ni se permită astfel să folosim alternativ „slogane” și „sloganuri”, sau „plurale” și pluraluri. Dar nu, călăii oficiali ai limbii decid că doar una din forme e „corectă”, sau impun, dimpotrivă o diversificare semantică cu sensuri micuțe și rigide, ca atunci când s-a decis să se impună „virusuri” pentru agenții patogeni din laborator, păstrând și „viruși” pentru informatică și distingând nefiresc sensurile, singura limbă care face asta, când de fapt ideea de a numi "viruși" pe cei informatici era, tocmai, de a trimite în glumă la virușii din eprubetă.
Dar la fel se întâmplă acum cu „vise” și „visuri”. Cică „vis” cu pluralul „visuri” e doar sinonim cu iluzii deșarte și aspirații irealizabile, iar cel care trimite la dormit are doar pluralul „vise”. Limba devine astfel o tristă algebră, în care vorbitorul bodogăne într-o panică permanentă că ar greși… Ah! dar stai să vezi c-o să mi se atragă atenția că se spune „bodogănește”, iar nu „bodogăne”. S-a dus vremea când Eminescu putea să se petreacă în «dulci visări și lîngorele».
Scrierea cu Î și cu Â
Înainte, convenţiile simple impuseseră doar o literă, un semn grafic, î peste tot unde se aude, cu excepţia lui român şi a unor nume proprii.
S-au introdus acum trei litere pentru acelaşi sunet, așadar (incluzând, spuneam, în forma verbală sunt, care e fonetic [sînt], deşi pronunţia noilor generaţii începe să imite scrierea). Se pretinde că ar fi mai etimologic aşa, pentru că pâine, câine par astfel că ar aduce mai mult cu latineștile pane(m), cane(m)... Aşa e în jumătate din cazuri, e drept, însă în cealaltă jumătate este total pe dos şi eronat, pentru că dacă scriu „(eu) râd“ în loc de „(eu) rîd“ dau de înţeles că verbul ar veni de la latinescul radere, iar nu de la „ridere“. Personal, în corespondența privată nu scriu niciodată eu râd, ci doar eu rîd, chiar dacă accept uneori să scriu câine şi pâine.
Sigur, ar trebui atunci să scriem etimologic coerent și sistematic până la capăt, cu î sau cu â în funcţie de faptul că în latină cuvântul era cu i sau cu a, iar nu în funcţie de poziţia sunetului în forma de azi a cuvîntului. Atunci să vedeţi ce ne-am amuza la TV şi cu ziarele!
(Unii s-au revoltat însă, din motive diverse și chiar opuse. Astfel, o publicație precum Dilema continuă să scrie în ortografia veche; la fel au continuat și neo-fasciștii de la România Mare, revista răposaților Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor, însă acolo era motivul ascuns de a păstra o ortografie decisă de comuniști.)
Dicționarul DOOM a introdus reguli absurde chiar şi în morfologie. Imperativele prohibitive de la a zice şi a face sunt de fapt: nu zi! şi nu fă!... iar nu monstruoasele, impuse astăzi, nu zice! şi nu face ! aduse de noile reguli. Limba naturală a poporului a spus întotdeauna „nu zi hop până n-oi sări“. Nimeni n-a auzit vreodată „nu zice hop“. În: «Ce ţie nu-ţi place / Altuia nu-i face», „nu-i face“ e acolo doar pentru a rima cu „place“, altminteri spunîndu-se „nu fă aşa!“.
Sau, la Eminescu:
Părul tău ţi se desprinde
Şi frumos ţi se mai şede,
Nu zi ba de te-oi cuprinde,
Nime-n lume nu ne vede.
AUTOR: Dan Alexe
