Unirea Basarabiei cu România, reflectată în presa interbelică
Unirea Basarabiei cu România, înfăptuită pe 27 martie 1918 a fost pe larg reflectată de ziarele interbelice din regiune. Considerată un proces mult așteptat pentru care s-a luptat, aceasta era elogiată prin cronici, poeme, reflecții, în mare parte scrise de fruntașii marelui eveniment. De altă parte, procesul nu a fost recunoscut de Rusia, care încă din primii ani de după unire milita pentru organizarea unui plebiscit. Reporterul Radio Moldova, Cristina Prisacari, a răsfoit presa vremii și face o trecere în revistă a acestui subiect abordat de ziarele dintre Prut și Nistru.
„De la Unirea Basarabiei cu Patria Mumă”, titra revista, Moldova de la Nistru în martie 1920. Aceasta publicase integral discursul prim-președintelui de atunci al Curții de Apel din Basarabia, Vespasian Erbiceanu, rostit la o ședință solemnă, prin care aprecia recunoașterea la nivel internațional a alipirii țării la Patria-Mumă. Articolul evoca însemnătatea Conferinței de la Paris și Londra la începutul lunii martie. Autorul menționa că, în pofida influențelor și a presiunii de tot felul pe care „le exercitau numeroși agenți interesați ai țarismului, refugiați de urgia bolșevismului în capitalele principale din apusul Europei, marele areopag de la Londra „ a recunoscut în final dreptatea cauzei asupra Basarabiei, hotărând alipirea ei pentru totdeauna la Țara-Mamă”. Astfel, decizia de o importanță considerabilă a marelor puteri ale lumii, consfințea drepturile firești și reale pe care statul român le avea asupra Basarabiei și anume cele istorice, etnografice, statistice și drepturi de ocupație prin libera hotărâre a poporului băștinaș.
Chiar și după unire, poporul român a continuat revendicările asupra acestei provincii, deoarece bolșevicii nu au recunoscut drepturile României asupra Basarabiei. Tulburările, nemulțumirile și izbânda unirii au luat amploare, pe fondul amplificării acuzițiilor Rusiei că alipirea ar fi avut loc în mod forțat. În anul 1924, Ziarul Adevărul, la rubrica „Ultima oră” dedicase o pagină întreagă problemei basarabene, discutată la Conferința româno-rusă de la Viena. Publicația evidenția și faptul că la eveniment, guvernul rus a respins cererea de recunoaștere a Unirii și și-a reiterat poziția de a organiza un plebiscit.
Ziarul critica însă intenția guvernului sovietic de a organiza un plebiscit în condițiile în care interesul Rusiei era departe de necesitățile poporului și de principiile democratice, precizând că „oricât de democratică ar fi ideea plebiscitului, trebuie totuși amintit că tocmai în țările limitrofe ale Rusiei și în Rusia principiul democratic n-are nicio trecere. Pe Rusia n-o interesează Basarabia, ci gurele Dunărei pentru a ocupa un loc cât mai larg la Marea Neagră.” Ziarul regreta eșecul discuțiilor la conferința internațională și adăuga că rușii vor începe o violentă propagandă în Basarabia, ceea ce va genera fără îndoială conflicte între ambele state vecine.
Într-un alt articol, publicația califica „pretențiile rusești” drept absurde evocând un adevăr incontestabil: Basarabia este românească.
O altă realitate era evidențiată în martie 1932, în revista Viața Basarabiei, care relata despre unirea cu România, într-un editorial semnat de redactorul șef, Pantelimon Halippa, cunoscut militant pentru drepturile Basarabiei și unul dintre făptuitorii activi ai unirii acesteia cu celelalte provincii românești. Intitulat sugestiv: Cu gândul la unirea Basarabiei, autorul elogia acest proces, considerându-l un rezultat natural al libertății odată cu căderea, așa numitei robii țariste, în anul 1917.
„Am pășit în anul al 15-lea de la Unirea Basarabiei cu România”, își începea relatarea Dimitrie Bogos, într-un alt articol. Autorul numea acest proces o operă măreață, la care au contribuit o generație întreagă de cei mai vrednici oameni. Totuși, la distanța acestor ani, autorul se întreba: Ce facem noi, epigonii lor, după 1918? Autorul remarca că „un timp mai searbăd ca cel de astăzi, nu știm dacă s-a mai pomenit vreodată în istoria neamului nostru”,exprimându-și regretul și dezamăgirea că despre Unire se scria tot mai puțin. „Nicio strofă din partea poeților, nicio slovă din partea oamenilor politici, niciun rând din partea mânuitorilor condeiului pentru desăvârșirea operei dela 1918.”
