Corespondență//După 25 de ani: nu a existat doar unul, ci multe motive pentru intervenția NATO în Kosovo
Au trecut 25 de ani de la intervenția NATO în Serbia, care a dus în cele din urmă la independența provinciei majoritar albaneză Kosovo. Urmele sunt încă detectabile și astăzi, în Serbia și Kosovo, niciodată reconciliate.
În privința intervenției NATO de acum 25 de ani pentru a opri curățarea etnică și crimele împotriva albanezilor kosovari, există încă diferențe mari de abordare. Sârbii și cei care critică a priori politica occidentală, au văzut asta întotdeauna ca pe o „agresiune” și susțin că a fost o „încălcare a dreptului internațional”. Occidentul o vede ca pe o operațiune care, oricât de contradictorie ar fi fost din punctul de vedere al dreptului internațional, era necesară. În timp ce albanezii văd această operațiune drept începutul eliberării lor de o opresiune fără precedent în Europa după cel de-al Doilea Război Mondial.
25 de ani înseamnă un sfert de secol. Dar nu este o perioadă atât de lungă pentru ca faptele despre această operațiune să nu fie aflate de la experți, politologi, jurnaliști, comentatori sau din declarațiile politicienilor de astăzi, dar și de la oamenii care au trăit cumplitele evenimente din Kosovo și crimele care au dus la bombardamente și care sunt încă în viață.
Faptul că în Serbia nici astăzi nu există vreo încercare de a înțelege, darămite de a explica de ce și cum s-a ajuns la intervenția NATO, din păcate, vorbește și despre lipsa de pregătire pentru reconciliere cu vecinii. Pentru că reconcilierea nu se poate construi uitând adevărul. În Serbia, domină mai mult sau mai puțin narațiunea că unii răufăcători din Occident au decis, fără niciun motiv, într-o zi să bombardeze o țară care nu era vinovată de nimic. Dar cei care sunt astăzi la putere în Serbia știu mai bine decât oricine altcineva de ce a trebuit să intervină NATO. Pentru că ei știu ce le-a făcut guvernul de atunci albanezilor kosovari, deoarece ei înșiși au fost o parte activă a acelui guvern. Ei știu ce a făcut Miloșevici în Croația și Bosnia-Herțegovina înainte de Kosovo. Dar ei, cu sprijinul presei, al societății academice și al Bisericii Ortodoxe Sârbe, încearcă să lupte pentru un trecut mai bun, menționând doar victimele sârbe și ignorând complet pe cele albaneze.
Fiecare victimă merită respect și simpatie și nu este foarte etic să transformi victimele în numere. Dar în ceea ce privește adevărul, NATO a ucis mai mulți civili albanezi decât sârbi. Într-o singură groapă comună din Serbia, au fost găsite mai multe cadavre ale civililor uciși de forțele sârbe decât toate victimele civile înregistrate în urma atacurilor aeriene NATO, inclusiv cele albaneze. Și acele victime fuseseră violate de două ori. O dată pe viață când au fost uciși și a doua oară când au fost exhumați din mormintele din Kosovo și trimiși la sute de kilometri pentru a acoperi urmele crimei. Acele cimitire au fost descoperite datorită dorinței prim-ministrului de atunci al Serbiei, Zoran Djindjic, care, deși nu era de acord cu independența Kosovo, nu a vrut să poarte povara morală pentru țară și poporul său de a păstra tăcerea. Dar după asasinarea sa, puține astfel de cimitire au fost descoperite.
Nu trebuie să uităm victimele civile sârbe ca urmare a bombardamentelor NATO. Pentru că ar fi imoral și neadevărat din punct de vedere istoric să le uităm. Dar NATO nu a ucis civili în mod deliberat. Nu a lansat o operațiune cu scopul de a ucide civili. Soldații NATO nu mergeau din casă în casă să scoată sârbi: bărbați, femei și copii pentru a-i executa. Din cealaltă parte, soldații, poliția și paramilitarii sârbi au executat în mod deliberat civili albanezi. Dar din cauza bombardamentelor NATO, mulți albanezi au avut de suferit din cauza răzbunării sârbe. Mulți supraviețuitori ai masacrelor sârbilor din Kosovo, în timpul mărturiei lor la Tribunalul de la Haga, au mărturisit cum forțele sârbe, înainte de a le executa, i-au întrebat „unde e NATO să vă salveze acum”. Și astăzi populația în Serbia ar trebui să cunoască aceste fapte și să nu creadă că atacurile NATO au fost „o agresiune fascistă împotriva poporului sârb”, așa cum susține guvernul, sau „rezultatul propagandei occidentale și al rapoartelor din mass-media”, așa cum susține presa în limba sârbă. Mai bine decât oricine altcineva, sârbii kosovari care au putut fi martori direcți ar trebui să cunoască suferința albanezilor din Kosovo până la intervenția NATO și în timpul acesteia. Și desigur, și albanezii ar trebui să știe că au existat crime împotriva sârbilor după sosirea NATO în Kosovo.
Intervenția NATO în Kosovo a fost foarte dificilă. Nu s-a întâmplat nici din cauza urii față de sârbi, nici din cauza prieteniei față de albanezi. Nu s-a întâmplat nici din cauza furiei Rusiei, nici de dragul Americii. S-a întâmplat pentru că trecuseră nouă ani, timp în care lumea liberă democratică a urmărit în tăcere masacrele forțelor lui Slobodan Milosevici din Croația și Bosnia până în Kosovo. Și a emis doar declarații de condamnare a violenței, cerând soluții politice și respectarea drepturilor omului. Dar Milosevic le-a ignorat pe toate, precum și ultimul avertisment care i-a fost dat la Belgrad cu câteva zile înainte de bombardamente de către trimisul special american, Richard Holbrook. Iar NATO nu a avut de ales decât să intervină.
În urmă cu 25 de ani, NATO și țările sale membre au făcut tot posibilul să nu intervină în apărarea Kosovo. Iar atacurile aeriene au fost eșecul acestor eforturi. Intervenția a venit ca urmare a multor eșecuri de a găsi soluții pașnice, ca urmare a eșecurilor de a preveni genocidul în Bosnia-Herțegovina și ca urmare a credinței naive că împreună cu Milosevici s-ar putea construi pacea. Intervenția NATO era întârziată și dacă s-ar fi întâmplat mai devreme ar fi salvat mai multe vieți.
La acea vreme, NATO a susținut că are motive să intervină și că o rezoluție directă a Consiliului de Securitate al ONU „ar fi de dorit, dar nu necesară”. Pentru că NATO nu a vrut să fie ostaticul Rusiei pentru o situație care devenise jenantă și insuportabilă în Balcani.
Serbia este azi ultima care poate invoca argumentul dreptului internațional. Dreptul internațional a confirmat că la Srebrenica, forțele sârbe au comis un genocid, dar Serbia de astăzi nu acceptă acest lucru. De zece ori mai mulți civili au fost uciși în Srebrenica în patru zile decât în timpul celor 78 de zile de bombardamente ale NATO.
Intervenția NATO nici măcar nu a fost lansată cu scopul de a face din Kosovo un stat independent. Aceasta a fost o realizare prin procese politice. Nici astăzi, NATO ca organizație nu acceptă independența Kosovo. Pentru că pozițiile NATO depind de cele patru din 32 de state membre, care nu recunosc independența Kosovo (printre ele și România).
Și formal, ambasadorul american la Belgrad are probabil dreptate când spune că „Serbia este mai aproape de NATO decât Kosovo”. Pentru că Serbia face parte din Programul Parteneriat pentru Pace al NATO, iar Kosovo nu este. Dar cu această logică, chiar și Rusia se poate spune că este mai aproape de NATO decât de Kosovo. Rusia a fost partener NATO în Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic până în 2022, dar Kosovo nu.
Și paradoxal, Serbia este mai aproape de NATO decât e Kosovo. Pentru că Serbia face parte din programul Parteneriat pentru Pace al NATO, iar Kosovo nu. Cu această logică, chiar și Rusia se poate spune că este mai aproape de NATO decât Kosovo. Rusia a fost partener NATO în Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic până în 2022, dar Kosovo nu.
AUTOR: Dan Alexe
