O samă de cuvinte//Pască, paște, Paști și Paștele cailor și blajinilor
Printre noile reguli artificiale create de Academia Română și dicționarele de după 1989, alături de disputa dacă trebuie spus neapărat Hristos, iar nu Cristos, se numără și dezbaterea în jurul denumirii sărbătorii pascale: este „Paște” sau „Paști”?
Și vezi tot felul de site-uri și discuții fals etimologic dacă e „Paște” sau „Paști”.
„Paște” este forma acceptată la singular a substantivului propriu masculin, în timp ce „Paști” este forma la plural a substantivului.
Și franceza folosește o formă de plural acolo unde spune „la fête de Pâques”. În engleză, în schimb, Easter este singular și, desigur, vom trece aici peste legenda absurdă care face chipurile să descindă Easter din zeița babiloniană și feniciană Ishtar.
Așa încât „Paște” sau „Paști” n-ar trebui să ne tulbure mai multe decât „slogane” sau „sloganuri”, câtă vreme nu intervine Academia de la București să decidă abuziv că doar una din forme este „corectă”.
«Paștele cailor»
O altă absurditate insuportabilă este cea propagată doct în legătură cu expresia «la Paștele cailor»… Ni se explică doct cum că atunci când Paștele nu coincidea - catolicii și ortodocșii își împrumutau prietenește și riguros caii pentru munci agricole. De aici: «Paștele cailor»!
Nu a existat niciodată așa ceva, explicația e absurdă, caii nu se împrumută, expresia nu vine din zona Ardealului unde coexistau catolicii și ortodocșii. Explicația e la fel de prostească pe cât e cea cu presupusul german inexistent „mit Stock” pentru ȶiցãnescul „mișto”.
„Paștele cailor” nu are o explicație mai mult decât franțuzescul „quand les cochons auront des ailes” (“când au să aibă porcii aripi”). Misiunea lingvistului este să explice că nu orice expresie absurdă are o explicație etiologică, reală, din ceva ce s-a întâmplat și că e mai bine să accepți o expresie poetică fără explicații decât să-i cauți explicații imbecile. Da, explicația că ortodocșii și catolicii își împrumutau caii pentru munci în vremea Paștelui este stupidă.
„La Paștele cailor" înseamnă doar „niciodată” și atât. Caii nu sărbătoresc Paștele, de-aia.
«Paștele Blajinilor»
Cât despre Paștele Blajinilor, în Moldova de nord și răsărit și în Bucovina, este o sărbătoare fostă păgână pe care biserica o tolerează, după ce a reușit incestual să o recupereze parțial și să o deghizeze în ritual creștin. E vorba de fapt de un pseudo-Paste, o imitație a Paștelui (sau Paștilor), care se sărbătorește în prima luni de după Duminica Tomei, a opta zi dupa Paști. Mai este numit si Paștele Morților. E ziua în care se merge la cimitir și se curată mormintele, totul încheindu-se cu o masă comună.
Romulus Vulcanescu, care a început să strangă date despre asta înca în perioada interbelică, a descris un ritual identic cu cel de astăzi, în care femeile merg să bocească morții, după care pun pe apa coji de ouă roșii și bucatele de paine și colaci ca să se bucure și blajinii.
Acești blajini sunt niște fapturi misterioase și bune, un fel de pitici prieteni cu oamenii, care mai sunt numiți misterios „rohmani“. Rohmanii sau blajinii sunt niște creaturi ce exista înca de la începutul lumii; sunt incapabili să comită rele și trăiesc într-o lume paralelă, dincolo de apa Sâmbetei. (De aceea li se trimit coji de ou și pâine pe firul apei, ca să știe și ei când e Paștele, pentru ca altminteri nu au noțiunea timpului.)
Acești omuleți, blajinii, mai sunt așadar numiți și „Rohmani“... S-a discutat mult despre acest termen, ajungându-se pâna la ipoteze fanteziste cum era cea a lui Nicolae Cartojan, care facea termenul „rohman” să vina din sanscritul „brahman”!... În realitate, „rohman“ are o origine vizibil iraniana, el insemnând în persana veche „luminos“. Blajinii/rohmanii facand doar binele, ei sunt așadar desemnați drept fapturi luminoase. O influență de tip dualist iranian s-ar explica ușor, dacă ne amintim ca iranienii stepelor - sciții - se întindeau pâna în Moldova, ca numele orașului Iași vine de la ei și ca tot de la ei au rămas denumirile principalelor râuri din jurul Marii Negre, de la Dunare pina la Don, trecand prin Prut, Nistru și Nipru.
Atitudinea bisericii față de acest ritual e una neutră, mergând deseori spre descurajarea obiceiului. În multe locuri, preoții sunt chemați, e drept, să savarșească în lunea după duminica Tomei o slujba pentru sufletele celor răposați. Având în vedere ca în nicio carte de cult nu se afla tipicul specific acestei slujbe, ea e de multe ori improvizată și expediată rapid, pentru a se trece deândată la ospăț.
AUTOR: Dan Alexe
