O samă de cuvinte//Căutând în „beciul” cuvintelor
Ai putea să te întrebi ce conținea casa țărănească a românilor înainte de întâlnirea lor cu slavii și turcii.
Ia să vedem: pridvor și prispă, grindă și zid și prag vin din slavă... La pridvor e chiar clar până și pentru cei care cunosc abia sumar o limbă slavă, căci pridvorul este ceea ce e pri- (în fața) -dvor (ușii, deși derivat și cu sensul de curte”).
Un alt cuvânt uneori sinonim cu pridvor, cerdac, vine din turcă, limbă care îl luase la rândul ei din persană, farsi. Și tot din persană, prin turcă, mai vin tavanul și sufrageria. Ba chiar și eventuala cișmea din curte e tot turco-persană.
Broasca -- am mai arătat-o -- e un calc din bulgară. „Vatră” e un termen pan-balcanic, existent în toate limbile balcanice („otvoriti vatru” = a deschide vocul, termen militar în sârbo-croată), „vatră” fiind cel mai probabil de origine albaneză.
Ai zice că românii trăiau doar în corturi sau bordeie, dar și „bordei” se întâlnește în albaneză, și „sat” sau „cătun”. Iar „oraș” e din maghiară pur și simplu, de la „város”, ca în Sighișoara sau Timișoara, acesta din urmă: „orașul de pe râul Timiș”.
Dar tot din slavă mai și pivnița, locul în care se țineau băuturile alcoolice, „pivo”, care azi e berea, sau tot ce e de băut.
Impresia asta de sărăcie lexicală este însă înșelătoare, căci alți termeni la fel de importanți care au de-a face cu organizarea locuinței sau cu mobila interioară sunt pure latinisme, precum: dormitor, perete, masă, scaun, sau chiar „casă”, pur și simplu, sau „curte”.
Dar pentru că am pomenit pivnița, să luăm misteriosul său sinonim: beciul. Nu este clar deloc de unde vine. E presupus a veni din limba avarilor, năvălitorii turcofoni care ne‑au lăsat, cel mai probabil, și termenul „b”“. În realitate, nu știm nimic despre limba acelora, așa încât termenul e sortit a rămâne misterios.
Beci era, la origine, termenul care desemna camera comorii, seiful, haznaua, fortăreața sau cetatea în care zăvorăști ce ai mai de preț. Poate însemna și închisoare, de altfel („la beci“). Românii care și‑au săpat o groapă sub casă i‑au zis „beci“, pentru că acolo puteau ascunde ce aveau mai prețios.
Dar în limbi precum maghiara și sârbo-croata, Beci este pur și simplu Viena, capitala imperială, Beci, da, ca beciul de sub casă. Bécs în maghiară, Beč în sârbă, numele nu e altceva decât „beci“‑ul românesc.... probabil pentru că era „fortăreața” prin excelență.
Iată așadar ce concluzii și ce descoperiri scoatem din „arheologia lingvistică” dacă e folosită cu prudență. Căutând, adică, în „beciul” cuvintelor.
CODA:
Chiar și cronicarul Neculce numea Viena „Beci“, deși într-un episod nu foarte glorios:
«Fiind tătarii din Bugeac duși în oaste la Beci (Viena), s‑au coborât Petriceico‑vodă de la Iași și s‑au dus împreună cu cazacii și ardea în Bugeac muierile tătarce cele burduhoase, le spinteca și punea copiii în pari, și lua bucatele cele tătărești, și aducea la Iași multe, cât nu mai putea să le ie sama. Că nefiind tatarii, nu avea cine să le stea împotrivă.»
(Neculce, Letopisețul Țării Moldovei)
AUTOR: Dan Alexe
