O samă de cuvinte// De la «mână» la «picior»: cum și cele mai banale vorbe au o istorie
Când vorbim despre „mână” și „picior” ne punem rareori (sau niciodată) întrebarea de unde vin denumirile acestea. Ele par naturale, ca și cum ar veni de la sine. Pe deasupra, mai avem și polarizarea „dreapta” și „stânga”.
Mai știm și că pentru indo-europeni, polarizarea „stânga”- „dreapta”, începând cu specializarea mâinilor, a avut încă din noaptea timpurilor o valoare morală. Mai precis, polarizarea a fost „dreapta” = (+), pe când „stânga” = (—).
Asta explică de ce „dreapta” nobilă are un nume indo-european comun (lat. dextra, gr. δεξιά, sanscr. dakṣiṇa, sl. desna); pentru scârboasa stângă, însă, diversitatea denumirilor e totală, de la o limbă la alta. Laevus, levo, left, links, gauche, izquierda etc, etc… În italiană, „sinistra” vine din limbajul antic al augurilor romani, din vocabularul divinației, partea „sinistră” fiind direcția negativă a zborului păsărilor folosite pentru ghicit viitorul.
Spaniolul „izquierda” (și portughezul „esquerda”) rezultă chiar dintr-un împrumut din limba bască. Și așa ajungem la românescul „stânga”, care nu este altceva decât același cuvânt latin care a dat în italiană „stanca”, „stanco” = obosit, -ă.
Mâna noastră „stângă” este ce e pentru italieni „la mano stanca”, mâna obosită. Fără îndoială, un popor obișnuit cu disciplina muncii nu ar fi operat o asemenea derivare semantică.
„Manea cu stânga plosca lua, Iar cu dreapta se-narma”. (Toma Alimoș)
„Piciorul” acum:
Româna, deși e singura limbă romanică (neolatină) care nu mai are cuvântul „pied” (pes, pedes, pede) pentru mădularul de umblat („picior” vine de la altceva), l-a păstrat totuși în… „piedică”, dar în și mai frumosul „pedestru”.
Da, piedica, din latinescul pedica, e aia în care îți prinzi pedes. Franceza îl păstrează sub o formă total deformată fonetic: piège (tot de la: pedica), pe când în „empêcher” nimeni n-ar recunoaște latinescul îm-pedicare, păstrat perfect în română: a împiedica.
Iar cu „pedestru” e și mai frumos. Franceza (iar după ea, ca împrumut modern, engleza: pedestrian) l-au luat din latina savantă a Renașterii, dar în română ne vine în linie dreaptă din latină, căci îl găsim la toți cronicarii: pedestru, pedestrașii, pedestrimea. Ba chiar și ca verb, căci zice Grigore Ureche: „întăi au dat dos a fugi, gonindu-i spre o pădure și aceiași pedestrindu-să, au săgetatu-le caii”.
„Pedestrindu-se”, adică dându-se jos de pe cai, Doamne, o vorbă frumoasă de te împiedici!
AUTOR: Dan Alexe
