Corespondență//Târguieli în culise: mini-summit UE pentru împărțirea funcțiilor mari
Un mini-summit european are loc astăzi luni 17 iunie, la Bruxelles, pregătitor al celui care va încheia săptămâna viitoare președinția belgiană a UE. Este vorba de o reuniune informală în cadrul căreia cei 27 de lideri vor căuta să stabilească, cel puțin provizoriu, lista candidaților din posturile cheie ale viitoarelor structuri ale Uniunii Europene.
Chiar dacă văzut din afară procesul acestor numiri în posturile cele mai înalte — și câteva din cele mai râvnite și bine plătite de pe planetă — este opac și nu foarte democratic, aceste numiri le revin — prin lungi târguieli — șefilor de stat și de guvern ai UE.
Parlamentul — singurul corp ales democratic, prin vot universal — îi audiază însă pe rând pe fiecare dintre numiții în marile posturi, după cum îi audiază și pe fiecare dintre cei 27 de Comisari, pe care îi poate respinge individual, la încheierea fiecărei audieri publice. În schimb, odată numită întreaga Comisie, membrii ei nu mai pot fi respinși individual, ci doar Comisia în întregime.
Ca întotdeauna, o dată la fiecare cinci ani, vom asista în următoarele săptămâni la o înfruntare între Parlamentul European, pe cale de a se închega în forma sa nouă, și statele membre, cele 27.
Trebuie spus că principalele funcții importante din fruntea instituțiilor europene sunt întotdeauna negociate la "pachet", iar nu fiecare separat. Vor trebui aplicate, în acele negocieri, mai multe grile de repartizare extrem de importante: pe grupuri politice (PPE, socialiști și liberali în primul rând), apoi o repartizare geografică, nord-sud, est- vest, sau de gen (șefa Comisiei UE a fost în ultima distribuție germana Ursula von der Leyen, care după toate aparențele își va succeda sieși).
Principalele funcții care vor trebui repartizate sunt așadar cinci: 1. Președintele Comisiei Europene, 2. Cel al Consiliului, 3. Cel al Parlamentului UE, apoi 4. Înaltul Reprezentant pentru politică externă (spaniolul Josep Borrell actualmente) și 5. Guvernatorul Băncii Centrale Europene, deși această, franceza Christine Lagarde, ar trebui să rămână în post.
Principalele funcții care vor trebui repartizate sunt: 1. Președintele Comisiei Europene, 2. Cel al Consiliului, 3. Cel al Parlamentului UE, apoi 4. Înaltul Reprezentant pentru politică externă (spaniolul Josep Borrell actualmente, dar slujbă care ar putea să revină premeirei Estoniei, Kaja Kallas, pentru a reprezenta Europa de est) și 5. guvernatorul Băncii Centrale Europene.
Uniunea Europeană are acum: 1. Președinte al Consiliului (liberalul belgian francofon Charles Michel. Acesta are rang de șef de stat și e însărcinat cu coordonarea între guvernele celor 28 de state membre.
Tot rang de șef de stat are și Președintele Comisiei Europene, actualmente germana Ursula von der Leyen, aceasta fiind în realitate cea mai puternică poziție din instituțiile europene și cea mai râvnită.
La fel, de la Tratatul de la Lisabona încoace (tratat care ar fi trebuit să fie o autentică Constituție a UE, dacă ea nu ar fi fost respinsă de câteva state-cheie), funcția de Președinte al Parlamentului European (până acum malteza Roberta Metsola) a căpătat o foarte mare importanță, pe măsură ce Parlamentul, singurul corp ales, caută să se afirme ca un autentic for legislativ, în permanentă rivalitate cu Comisia.
Asta explică de ce atunci când Uniunea Europeană a primit Premiul Nobel pentru Pace (2012), cei care au mers să-l primească au fost șefii celor trei instituții: Comisia, Parlamentul și Consiliul, toți trei având rang de șef de stat.
Celor trei li se adaugă alte două funcții extrem de importante ai căror șefi trebuie aleși zilele acestea sau cât de curând: 4. Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă, altfel zis șeful diplomației, ministrul de externe al UE, echivalentul Secretarului de Stat SUA (până acum spaniolul Josep Borrell) și 5. Președintele Băncii Centrale Europene (aflată la Frankfurt; șeful actual: franțuzoaica Christine Lagarde).
În realitate, Înaltul Reprezentant (ministrul de externe) este doar unul din cei 28 de Comisari Europeni (câte unul pentru fiecare țară). Așa încât țara care primește acel post nu mai poate avea alt Comisar. Tot așa, Președintele Comisiei este doar unul din cei 28.
Principalele lupte în culise nu se duc în general doar între guverne, ci și (sau mai ales) între cele 28 de guverne pe de o parte și Parlamentul European pe de alta. Parlamentul s-a afirmat din ce în ce mai mult ca un autentic for legislativ, întărit de legitimitatea sa democratică (este singurul organism ales la scara continentului) și, chiar dacă nu poate impune legi (majoritatea rezoluțiilor Parlamentului sunt consultative), are puteri largi în câteva domenii cheie: Parlamentul votează (sau poate bloca) bugetul UE; Parlamentul votează (sau refuză) compoziția Comisiei Europene. (Și, la un alt nivel, Parlamentul trebuie obligatoriu să aprobe orice extindere a Uniunii, orice nou membru, însă nu poate impune o extindere.)
Comisia depinde de Parlament, așadar. Sigur, alegerea Comisarilor și repartizarea portofoliilor este apanajul exclusiv al Președintelui Comisiei (motiv pentru care e vorba acolo de cel mai puternic post), pe baza propunerilor statelor membre. În schimb, fiecare Comisar este sever audiat de întregul Parlament European, care îl poate respinge, sau poate chiar respinge Comisia în bloc.
Din 2014 încoace, Parlamentul, care a fost întotdeauna dominat de cele două mari grupuri: creștin-democrații (PPE) și Socialiștii, a reuși să impună, cel puțin temporar, un alt sistem, pe care acum Consiliul (guvernele statelor membre, adevărații decidenți, în practică) ar dori să-l anuleze: cel de Spitzenkandidaten (candidați de vârf, în germană). Altfel zis, fiecare grup parlamentar transnațional numește un candidat pentru funcția de Președinte al Comisiei, prioritate având cel al grupului care a obținut cei mai mulți membri la scara continentului.
Încheiere (provizorie)
Amețitoarea complexitate a negocierilor era și mai mare în trecut, când coincidea și cu numirea/alegerea unui secretar general al NATO (care trebuie să fie un civil european). Chiar dacă Organizația Tratatului Nord Atlantic este distinctă de Uniunea Europeană, era admis tacit că țara care își plasează un secretar general al NATO trebuie să aibă mai puține pretenții la un post mare în UE.
Pentru a evita asta, la marile negocieri din 2014, toată lumea a acceptat tacit un non-european, norvegianul Jens Stoltenberg (Norvegia nu e membru în UE), astfel încât acel post să nu intre în pachetul târguielilor europene. La fel, Stoltenberg a fost prelungit, din nou pentru a evita ca postul lui să devină un jeton în actualele târguieli europene.
AUTOR: Dan Alexe
