Corespondență//Amurgul macronismului, sau crepusculul unui fenomen politic unic
Prima rundă a alegerilor generale din Franța a cunoscut o prezență la vot niciodată atât de mare din 1981 încoace: o participare de 69%.
Peste 49 de milioane de francezi erau așteptați la urne. Aproape 60% votaseră deja la ora 17:00 pentru primul tur al alegerilor parlamentare, pentru alegerea celor 577 de deputați ai Adunării Naționale, după ce președintele Emmanuel Macron a decis să o dizolve imediat după alegerile europene din 9 iunie.
Atunci când a dizolvat parlamentul, în seara anunțului rezultatului dezastruos al alegerilor europene din 9 iunie, Emmanuel Macron a șocat până și în propria sa tabără. Provocând aceste alegeri anticipate, Macron a jucat ca la poker... și deocamdată a pierdut! Un francez din trei a votat (34%) a votat pentru Rassemblement National, partidul lui Marine Le Pen și Jordan Bardella. Alți aproape 30% (28% mai precis) au preferat Frontul Popular, alianța condusă de extremistul filo-putinist de stânga Jean-Luc Mélenchon.
Formațiunea guvernamentală a lui Macron a ieșit strivită la 21%. Macron, cel care se vedea ca un nou De Gaulle pentru întreagă Europă și a lăsat de înțeles că ar putea trimite militari la sol în Ucraina nu și-a dat seama cât de impopular a devenit pentru o majoritate a propriei lui populații.
Al doilea tur de scrutin va avea loc duminica următoare, pe 7 iulie, iar Macron a lansat un apel către unirea tuturor forțelor democratice, dar este greu de văzut cum în aceste condiții s-ar putea forma o majoritate. Soarta guvernului actual este oricum pecetluită, după cum este și autoritatea europeană a lui Macron.
Este limpede că alegătorii l-au pedepsit în primul rând pe el, cel poreclit Jupiter pentru modul suveran în care trata politica internă franceză, dar și instituțiile euro-atlantice, cum a fost atunci când, acordând un interviu săptămânalului britanic The Economist, Macron a spus că NATO s-ar afla în moarte cerebrală (brain-dead). Asta era înaintea războiului din Ucraina, dar mulți nu au uitat nici astăzi surpriza neplăcută de a-l auzi pe Macron vorbind ca Donald Trump despre Alianța Nord Atlantică (NATO).
Cu asta, visul lui Macron de a deveni liderul unei Uniuni Europene politico-militare (Franța fiind singura putere nucleară din UE) se destramă, iar Europa se regăsește din nou debusolată.
Ascensiunea lui Macron, fenomen francez unic
În vara anului 2016, săptămânalul politico-satiric Le Canard enchaîné, una din acele delicatese rare ale presei și culturii franceze, publica un portret foarte crud al tânărului ministru al economiei, Emmanuel Macron. Pe scurt, Le Canard lua în derâdere ambițiile prezidențiale ale imberbului Macron, lipsit de orice bază politică, și ironiza asupra felului transparent în care el se pregătea să-și trădeze patronul, pe naivul François Hollande care-l adusese în guvern și care ar fi dorit să candideze pentru un al doilea mandat.
Hollande era nesigur pe el, observa cu teamă ascensiunea lui Marine Le Pen și avea multe de dovedit și la nivel european. Le ceruse fidelitate celor din jur. Macron, ministrul economiei într-un guvern socialist, îi promisese sprijinul. Toate lumea vedea semnele trădării, afară de cel care avea să fie trădat, François Hollande.
Le Canard îl lua atunci în zeflemea pe acest tânăr intrigant, Macron, venit de la banca Rothschild și care credea că va putea, cu ajutorul prietenilor lui mega-bogați, precum fostul ministru al economiei sub Chirac, om al dreptei, Thierry Breton (și actual Comisar European), să-și sape o nișă în complexa lume incestuoasă a politicii franceze.
Câteva luni mai târziu, trădând tot ce promisese, în ritm rapid și pas de cursă, folosind masiv puterea de mobilizare a rețelelor sociale, Macron devenea președintele Franței, luând prin surprindere pe absolut toată lumea, mai puțin pe cei care îl sprijiniseră însă de la prima oră, precum finanțatorul Thierry Breton, sau soția lui, Brigitte.
Concluzia: „Vive la France!”
Ceea ce le scapă însă detractorilor este că acesta a fost profilul președinților puternici ai Franței dintotdeauna. Și De Gaulle și Mitterrand erau niște narcisiști care nu suportau să fie contraziși de realitate. Asta nu i-a împiedicat să fie, politic, niște giganți. Adevărul e că doar în contextul politic și cultural particular al Franței poate funcționa într-un singur personaj un asemenea mélange de trăsături potențial negative, grandeur patologică și abilitate în menținerea ficțiunii unei Republici una și indivizibilă. Narcisismul rămâne etern parte din identitatea franceză.
AUTOR: Dan Alexe
