„Deseară" sau „diseară”? Să „reflectăm” la niște dicționare de o strictețe absurdă
Spunem „deseară" sau „diseară"? - m-a întrebat cineva... Ne întâlnim „deseară" sau „diseară"? Persoana era foarte serioasă: ca foarte mulți din generația care a crescut după 1989, dintre ei care vorbesc cu o spaimă aproape religioasă, terorizați în permanență de noile reguli stricte și rigide introduse de dicționare precum DEX-ul sau DOOM.
I-am spus persoanei (cu toleranța care mă caracterizează) că poate să spună și să scrie "deseară" sau "diseară", cum poftește, că ambele sunt acceptabile, precum sunt multe alte cuvinte și expresii echivalente.
Dar vom vedea ce se va întâmpla curând cu expresii care deseori în literatură sunt perfect echivalente, de exemplu “neavând când” sau “neavând cum”… să “ajungă la o întâlnire”, fiind vorba, să zicem, de un personaj prea ocupat, însă au să vină noii grămătici să ne spună că cele două expresii nu sunt deloc interșanjabile, pentru că într-una avem un adverb de timp (“când”), iar în cealaltă un adverb de mod (“cum”), stricându-ne ei astfel spontaneitatea literară.
„Reflexie” sau „reflecție”?
Așa a ajuns să se întâmple cu separarea strictă între „reflexie” și „reflecție”. Cum spunem: eu „reflectez” sau „reflect”, iar lumina se „reflectă” sau se „reflectează”? Asta pentru că mulți parveniți ai limbii insistă (printre alte orori) pe o specializare strictă a unor asemenea termeni — diversificați inutil în română — precum 1. „reflexie” și 2. „reflecție”…
După ei, „reflexie” (1.) ar fi doar și numai fenomenul fizic de răsfrângere a luminii, pe când „reflecție” (2.) ar fi exclusiv procesul mental (când ești în stare de a gândi ceva, desigur)…
La origine e termenul savant francez „réflexion”, luat din latina medievală, însă o limbă ca engleza, de pildă, folosește „reflection” sau „reflexion” în ambele sensuri, 1. și 2, fără păs, și nu s-a complicat greoi cu o diversificare de sens total inutilă, ca în română, bună doar pentru snobi.
Ba chiar și în română era așa, la alegere, înainte de 1989, cum vedem în acest exemplu din cartea eseistului clasicist Andrei Cornea «Scriere și oralitate în cultura antică» (Cartea Românească, 1988), unde el spune: — «în Grecia a apărut prima REFLEXIE autonomă asupra artei literare»!
Dar uite că că au venit ei, cu normele lor de închingare a limbii și ucigătoare de spontaneitate, ăștia care în curând au să decidă de sus că dintre formele de plural perfect admisibile precum „sloganuri” și „slogane” sau „pluraluri” și „plurale” doar una ar fi „corectă”.
Încă nu au hotărât ei care, dar au să decidă funcționărește, terorizând și mai tare un popor care nu mai știe cum să vorbească, sufocat de reguli seci, inutile, decise arbitrar de funcționari necreativi.
Autor: Dan Alexe
