Corespondență // Ce este Comisia Europeană, „guvernul” de facto al UE
După Brexit, după ieșirea Mării Britanii din UE, numărul membrilor a scăzut la 27, ceea ce înseamnă cu totul 27 de Comisari europeni, câte unul din fiecare țară membră. Comisia Europeană funcționează ca un soi de guvern, care trebuie să dea socoteală în fața Parlamentului. Există o rivalitate veche între Parlament și Comisie, deoarece eurodeputații sunt aleși prin vot universal, în vreme ce candidații Comisari sunt numiți de guverne.
Este vorba cu totul de 27 de Comisari Europeni, șefa Comisiei, Ursula von der Leyen, fiind inclusă din partea Germaniei, dar mai trebuie exclusă din procesul selecției și estona Kaja Kallas, aleasă deja și numită de către șefii de stat în fruntea diplomației europene, ca un soi de ministră de externe (chiar dacă ea va fi obligatoriu audiată de Parlamentul European).
Ursula von der Leyen va trebui așadar să repartizeze 25 de portofolii comisarilor trimiși de celelalte 25 de țări membre. Sarcină grea, pentru că nu pot fi găsite atâtea funcții bine definite. Sigur unele posturi sunt evidente și de interes imediat: un Comisar pentru agricultură, altul pentru pescuit sau unul pentru extinderea Uniunii. Dar cum ar putea atunci să funcționeze o Europă cu 35 de membri?
UE dorește de mai mult de două decenii să aibă o Comisie mai mică. 27 e un număr enorm și o mare risipă. E limpede că nu se pot găsi atribuții serioase pentru toți. Să ne gândim la un guvern cu 27 de miniștri. De altfel, Articolul 17 (5) al Tratatului European spune clar care trebuie să fie numărul minim de comisari: el trebuie să fie egal cu două treimi din numărul de țări membre. La 27 de membri, asta înseamnă maximum 17 comisari.
Atât spun tratatele, așa că de peste un deceniu se încearcă să fie convinse țările mai mici să accepte asta și să se grupeze geopolitic, regional, să strângă pe afinități mențiunea de a avea câte un comisar. Pentru unele n-ar fi deloc o problemă. Astfel, e lesne de văzut ce natural ar funcționa un singur comisar pentru Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg). Pragmatice, țările acelea nu au așa mândrii deșarte, Luxemburgul este de altfel singura țară a UE care nici nu a insistat ca limba sa să fie limbă oficială de lucru, așa cum ar avea dreptul. De ce să se cheltuiască degeaba pe traducători, când toată lumea acolo știe franceza-germana-engleza?
La fel, poate fi imaginat un comisar pentru baltici, unul pentru țările de la Vișegrad, un altul pentru România-Bulgaria, sau insulițele Malta-Cipru, țările acelea aranjându-și rotația între ele. Problema a fost cu Irlanda, care a dorit neapărat un comisar și garanția ca asta nu se va schimba. Era în momentul votării tratatului de Lisabona și exista riscul ca irlandezii să-l respingă dacă n-au un comisar. Și a rămas așa, din promisiune în promisiune.
Cum? Dacă lucrul nu se poate schimba? Teoretic da, însă tot tratatul spune că asta va fi posibil „doar dacă membrii decid în unanimitate să schimbe numărul”. Ceea ce, dată fiind îndărătnicia Ungariei lui Viktor Orbán, ar fi greu de crezut în situația de față.
Cum de fapt Comisarii nu-și „reprezintă” țara de origine
Ursula von der Leyen și-a propus deja să creeze posturi noi: un comisar pentru Mediterana, de pildă, sau unul pentru o strategie militară colectivă. Dar trebuie amintit și insistat că odată numiți Comisarii nu își reprezintă la propriu țările, ei nu sunt presupuși a favoriza statul din care provin. Ei reprezintă Europa și trebuie să rămână neutri față de țara de origine. Asta permite să gustăm comicul unor titluri cum puteau fi văzute în presa română pe vremea când Corina Crețu era comisar pentru fondurile regionale și putea citi cum «Corina Crețu dă cutare sumă României».
În realitate, Comisarii nu fac ce vor, deciziile sunt supuse aprobării celorlalți, iar reuniunile săptămânale ale Comisiei pot fi comparate, într-adevăr, cu o ședință guvernamentală, cu precizarea că multe decizii ale Comisiei trebuie să treacă de aprobarea Parlamentului, deoarece rudimentele legislative ale UE spun că Parlamentul este forul legislativ, în vreme ce Comisia este executivul, chiar dacă de fapt lucrurile sunt mult mai complicate.
Comisia, Parlamentul UE și guvernele
Principalele lupte în culise nu se duc în general doar între guverne, ci și (sau mai ales) între cele 27 de guverne pe de o parte și Parlamentul European pe de alta. Parlamentul s-a afirmat din ce în ce mai mult ca un autentic for legislativ, întărit de legitimitatea sa democratică (este singurul organism ales la scara continentului) și, chiar dacă nu poate impune legi (majoritatea rezoluțiilor Parlamentului sunt consultative), are puteri largi în câteva domenii cheie: Parlamentul votează (sau poate bloca) bugetul UE; Parlamentul votează (sau refuză) compoziția Comisiei Europene. (Și, la un alt nivel, Parlamentul trebuie obligatoriu să aprobe orice extindere a Uniunii, orice nou membru, însă nu poate impune o extindere.)
Comisia Europeană depinde de Parlament, așadar. Sigur, alegerea Comisarilor și repartizarea portofoliilor este apanajul exclusiv al Președintelui Comisiei (motiv pentru care e vorba acolo de cel mai puternic post), pe baza propunerilor statelor membre. În schimb, fiecare Comisar este sever audiat de Parlamentul European, care îl poate descalifica, sau poate chiar respinge Comisia în bloc.
Autor: Dan Alexe
