O samă de cuvinte… fără liniuță
Câteva cuvinte despre ortografie: româna, printre multele sale dificultăți, a impus odioasa liniuță de despărțire, cratima, pe model franțuzesc.
Asta a dus la aceea că convențiile grafice sunt foarte complicate în română și nu întotdeauna etimo-logice. Cît e de complicat se vede acolo unde italiana scrie legat dammelo și spaniola dámelo, româna are dă-mi-l, obligînd locutorul și scriptorul să aibă în permanență prezente în minte cărămiduțele etimologice și ticăloasele liniuțe.
Dar nu întotdeauna cuvintele compuse au o liniuță. Să luăm adverbele care se scriu "de mult" separat și "demult" legat împreună. "De mult" (separat) răspunde la întrebarea, să zicem: -- Q: De cât timp nu mă mai emoționase ceva? A: -- De mult (timp). În schimb, "demult", scris legat, înseamnă odinioară, e static: -- Demult nu știam cum să scriu corect "de mult".
La fel se întâmplă cu "odată" (adică "odinioară", sinonim cu "demult") — și: "o dată", adică "o singură dată", ca opus, într-un șir, lui "de două ori" etc... Sigur, asta face că uneori chiar și oamenii cultivați greșesc. Vezi diferența dintre "într-una", scris cu cratimă, ca opus lui "în două", "în trei" etc... și "întruna" într-un cuvânt, care înseamnă = în continuu, fără oprire, întruna.
Dar unii pun deseori cratime inutile; să luăm îndemnul "scrieți", pe care unii îl scriu cu cratimă: "scrie-ți. Desigur, și ortografia aceasta este valabilă, dar într-un context misterios lor, sau vouă, celor care scrieți “el v-a face”. Iată așadar un reper, ca să nu mai confundați:
Forma de viitor cu “voi", ”vei”, “va" este o relicvă a auxiliarului “a vrea”, “a voi". În ceața Evului Mediu al limbii române, pe atunci neatestată în scris, viitorul se forma cu verbul auxiliar "a vrea", "a voi". La fel face și engleza, cu “will" care etimologic este a vrea, a dori (de unde și “will" = testament, ultima dorință). I will come to chastise you = Voi veni să vă pedepsesc.
De aici vin formele erodate: — eu voi(esc a) face — tu vei (vrei) face — el va (vrea) face
Nu putem așadar să scriem "el v-a face". Trebuie doar să ne amintim că “va” de la viitor este doar forma erodată a lui “a vrea".
Vedem astfel cît de complicate sunt convențiile românești dacă ceea ce fonetic și fonologic se materializează sonor sub forma îndemnului [yayo] (take it from her) trebuie scris, conform normelor: ia-i-o.
Așa încît româna ‒ departe de a avea convenții (orto)grafice strict fonetice, cum am fost învățați ‒ amestecă de fapt neîndemînatic fonetica și etimologia.
Oameni e pronunțat [uamenĭ], dar s-a păstrat în scris O de la om (italiana scrie însă fonetic uomo și uomini); ea e pronunțat [ia], el e pronunțat [iel], iar dacă s-ar fi păstrat convenția, moștenită din slavonă, prin care orice E inițial se pronunță ie, ar fi trebuit să scriem epure (pronunțat [iepure]). Așa însă, avem două grafii la inițială pentru același diftong, întrucît E ‒ cu excepția neologismelor precum eră sau epocă ‒ se pronunță la inițială întotdeauna [ie]: el era se pronunță, cum am arătat mai înainte, [iel iera].
O limbă complicată, așadar, cu o scriere și mai complicată, dar nu noi o vorbim, ci ea vorbește prin noi, ca Logosul printr-o țeavă, cum spunea apostolul Pavel, care nu vorbea română, desigur, dar remarca lui e universală.
Autor: Dan Alexe
