O samă de cuvinte // Divanul, sau gâlceava psihanalistului cu lumea…
Două sârbisme în română: „divan” și „pogace”.
Divan
« Comment peut-on être persan ? » Puține lucruri sunt mai persane decât „divanul”, ديوان, pe care apoi Europa întreagă l-a datorat turcilor, căci prin turca otomanilor a fost primită și difuzată vocabula.
Pogace și divan - Avem mulți termeni "orientali" în limbă, dar puține cuvinte sunt mai exotice decât “divanul”, pe care Europa întreagă l-a datorat turcilor, căci prin turca otomanilor a fost primită și difuzată vocabula. Multe a însemnat acest “divan” de-a lungul secolelor:
— “birou” de pe la 1300 și până azi;
— “adunare” pe la 1400-1500 (divanhane, cum explica Filippo Argenti, Regola del Parlare Turco, 1533; așa a trecut și la noi: Divanul țării sau Sfatul țării, parlamentul)
— vamă, vămi, taxele de la vamă, „douane” în franceză și “dogana” în italiană: (aaah, Dogana din Veneția și acele magice prime versuri din Canto III al lui Ezra Pound:
«I sat on the Dogana’s steps For the gondolas cost too much that year.)»
De altfel, din nou în franceză, ceea ce e numit îndeobște un “divan”, obiectul de mobilier, e cunoscut și ca “une ottomane”, o canapea confortabilă, ca alea pe care se divăneau dregătorii. Iranul mai e prezent și in sinonimul franțuzesc pentru jaluzele: “persiennes”.
Divan mai desemnează însă și o colecție de poezii sufi, întotdeauna în farsi, precum celebra culegere de versuri cripto-gay “Divan-e-Shams-e-Tabriz” a lui Rumi, fondatorul dervișilor învârtitori.
Și așa se ajunge, cum aminteam altă dată, la sensul din sârbă, unde divanul a dat încă din sec. XIX verbul “divaniti”, a discuta, a sporovăi.
Sârbii n-au mai avut nevoie să-l aștepte pe Freud ca să bodogănească pe divan.
Pogacea
Pogacea, care nouă ne vine din sârbă (pogača) și pe care au împrumutat-o și ungurii (pogácsa), vine de fapt, prin croați, de la italiana focaccia, al cărei nume urcă probabil până în Anichitate, fiind vorba doar de o turtă coaptă pe jar. Numele trebuie să-i vină de la focus, care înainte de a evolua spre focul de astăzi (fuoco, feu etc.) însemna „vatră“.
Împrumutul lui focaccia > pogača în sârbo-croată trebuie să fie foarte vechi: slavona veche nu poseda sunetul F, ba chiar și astăzi, în limbile slave, cu excepția macedonenei, F există doar în cuvinte împrumutate.
În pogace avem așadar foc, împrumutat prin slavă. Aceasta este însă o lecție prin care vedem că nu cuvintele fac o limbă. Câteva slavisme vechi aduc culoare, dar structura limbii române rămâne pe vecie latină, oricâte vocabule străine vor fi fost pompate în ea. Altfel zis: Logosul este cel care vorbește prin noi, iar nu noi prin el.
Autor: Dan Alexe
