O samă de cuvinte// «Merg LA RomâniCa CA ȘI turist…»
«Merg LA România CA ȘI turist»… să luăm această propoziție monstruoasă, care nu este doar posibilă gramatical, dar pe care o putem chiar deseori auzi în avion. Construcție monstruoasă — pentru că este în mod limpede formulată într-o gramatică șovăielnică, deteriorată.
Acum, desigur, orice limbă, chiar și în comunicarea cea mai elevată, funcționează în bună parte prin clișee, prin formule ponosite, expresii și mecanisme gata făcute — deseori rezultatul hazardului erodării unor turnùri gramaticale mai vechi, însă simplificate.
Să luăm de pildă extinderea parazitară a prepoziției «la». Fenomenul nu este nou, căci și în înțelepciunea populară găsim expresii vechi precum «LA omul sărac / Nici boii nu trag» sau, cum scanda Creangă: «LA plăcinte înainte / Dar la război înapoi». Regional, s-a spus dintotdeauna: “dă LA Ion”, pe modelul: “dă la tata”.
Astăzi însă întâlnim această prepoziție-șperaclu, “la”, passe-partout, în mai toate pozițiile, acolo unde în limbile cu flexiune bogată s-ar cere cazurile dativ, genitiv, acuzativ sau directiv etc... Auzim astfel foarte des «merg LA Moldova», ori «merg LA România» (sau, și mai cumplit, folosit împreună cu diminutivul batjocoritor «la Românika». Ca și cum… “la Românica ca_și turist”, fără să-și dea seama, nearticulatul turist, că între “Românica” și “ca_și” el a scăpat deja o “cacofonie”.
«Ca și cum» și «ca și»…
Și mai iritantă, însă cu atât mai greșită, este folosirea sistematică a combinației «ca și»... Locuțiunea asta se folosea și înainte, de pildă în: "ca și când" sau "ca și cum". “Și” a ajuns apoi să fie folosit ca un simplu apendice fonetic, o proteză pentru a evita ceea ce pedanteria istorică a numit "cacofonie". Nu "cacofonie" în sensul tradițional, etimologic, de "zgomot urât" (cacofonia unei orchestre, de pildă), ci pentru a evita succesiunea de silabe
Alte limbi nu au spaima asta ridicolă, nici măcar franceza, unde “caca” sau “que-que” sunt omniprezent. Pornind însă de aici, prudența excesivă s-a extins în română la orice combinație de silabe cu doi k-k în succesiune:
Am asistat astfel, acum un deceniu, la audierea în Parlamentul european a Corinei Crețu, pentru a fi verificată (în română) în calitate de viitor Comisar UE:
VIORICA DĂNCILĂ: -- Corina, tu ca și comisar cum vei face cu… etc…
CORINA CREȚU: -- Viorica, eu ca și comisar voi face așa… și pe dincolo… etc…
"CA-ȘI" folosit atât de manierat a devenit în cele din urmă un soi de echivalent al degetului mic ridicat pe lângă ceașcă. Nimic nu-ți interzice s-o faci, iar tu consideri că e un semn de bună-creștere, însă e doar vulgar, CA-ȘI CUM ți-ar curge din gură.
Însemnul la toleranță lingvistică și exemplul (rău) al altora
Sigur, nu vor lipsi unii care vor argumenta că găsim și în limbi mai prestigioase echivalentul rău folosit al lui “la” în loc de “în”: în franceză, de exemplu, unde milioane de oameni spun “j’habite sur Paris” în loc de corectul “j’habite à Paris”.
O eroare nu trebuie însă acceptată numai pentru că milioane o împărtășesc. Astfel, nu doar românii semi-cultivați întrețin iritante mituri urbane cum e falsa etimologie pretins germană a lui “mișto”, mituri care prin repetare ajung să capete consistența realității… Numiții francezi, cu limba lor supusă unei poliții permanente, au unele la fel de stupide.
Iată două, care au de-a face cu rusa, limbă ce le pare exotică francezilor:
«J’ai Bistro» & Caran d'Ache
Unul este cel care pretinde că banalul termen “bistro” ar veni de la rusescul “bîstro”, быстро, repede. Chipurile cazacii, sau ofițerii țarului ajunși în Paris după înfrângerea lui Napoleon, țipau la chelneri, la restaurant, să le aducă totul mai repede, быстро, быстро!
Mitul e grotesc, desigur. Celor care-l propagă nu le trece prin cap că răcanii și prostimea militară nu mâncau la restaurant în oraș, ci tărâțe printre cai, în vreme ce ofițerii ruși erau cu toții bilingvi, căci, cum o știm din “Război și pace” al lui Tolstoi franceza era a doua limbă a claselor superioare ruse. E ca și cum ne-am imagina că ar fi plauzibil ca după ocupația germană în al Doilea Război Mondial bistrourile în Paris să fi ajuns să se numească “Schnell”.
Al doilea mit popular fals și grotesc este cu sens invers: cum că rusescul karandaș / карандаш (creion) ar veni de la numele desenatorului și caricaturistului francez din sec. XIX Caran d'Ache (astăzi o marcă de stilouri elvețiene)… Or, în realitate este exact invers, căci desenatorul cu pricina se născuse în Rusia, iar mutat în Franța el și-a luat un pseudonim comic.
De altfel e (ca și?) limpede: în rusă karandaș, creion, ca și atâția termeni de civilizație (деньги = bani, таможня = vamă etc, etc.) vine din tătară sau turcă: — tătară “kara daș”, turcește: “kara taș” = “piatră neagră”, mina aceea a creionului, karandaș.
(La urma urmei, și tatăl lui Cantemir își luase un nume tătăresc — “kan temir” = “sânge de fier” și pretindea că se trage din hanii de la Krîm/Crimeea)… Ce nu știa viitorul domn și cărturar când se fălea cu asta este că prestigiul Hoardei, în fostul imperiu tătar, a fost atât de mare, încât și azi unul din cele mai frecvente nume de familie în Cecenia este… Kantemir sau Kantemirov.)
Ca și când banalitățile altora devin “fix” fala noastră… iar de acest nou-folosit și deja atot-prezent “fix” ne vom ocupa noi fix data viitoare.
Autor: Dan Alexe
