O samă de cuvinte// La ce mai poate folosi latina astăzi
O discuție foarte gravă, solemnă, sfâșie de la o vreme mediile intelectuale din România: cea generată de anunțul suprimării predării obligatorii a limbii latine în școli. Sigur, ministrul învățământului caută să liniștească, încercând să convingă că școlile care o doresc vor putea oricând să decidă să predea latina, dar noi știm, ca în cazul predării mult mai sistematice a religiei, că ideea aceasta care constă în a lăsa la latitudinea școlii și a se baza pe eventuale inițiative individuale în realitate nu funcționează. În afara câtorva mari orașe, religia este obligatorie de facto mai peste tot în România, iar la țară știm bine că nu prea există ore compensatorii de înlocuire a religiei ortodoxe prin cursuri de morală laică.
Plus că acolo unde un copil ar obține de la părți să nu meargă la cursul preotului, atunci ar fi de ocara satului.
Dar ideea de a scoate cu totul latina este distrugătoare de identitate. Îmi amintesc și acum manualele de latină din școală. Neîndemânatice, neatrăgătoare, dar dădeau copilului celui mai înapoiat un lustru de identitate colectivă. Primul curs începea cu următoarea frază artificială, în latină de bucătărie (latin de cuisine, dog latin): — “Patria nostra est Romania, ubi sunt parentes nostri”.
Nu era nimic inutil acolo, nimic din ce întărește identitatea colectivă nu era irosit pe copil, chiar dacă totul îi părea greu atunci. Unii pensionari își amintesc vorbele acelea și azi și cad mai greu pradă teoriilor absurde ale “dacopatiei”, pentru că au încă în cap latinitatea din școală. Când va dispărea și asta din manuale și va rămâne doar ortodoxia, cu greu li se va mai da acelor copii o identitate europeană.
Speculum heterodicticum
Să vedem însă la ce-ar putea folosi puțină latină pentru o minte organizată. Desigur, în profesii precum medicina și biologia, este limpede că fără un minimum de latină memoria va fi greu încercată dacă toate miile de denumiri latino-grecești inventate de la Renaștere încoace ar trebui pur și simplu reținute haotic, pe de rost, fără a fi înțelese etimologic și a pricepe de unde vin compusele de tip stomato-log sau tele-visor. Dar deseori si omul de rând poate avea o mini-revelație descoperind originea unei mase de cuvinte care până atunci păreau disparate, însă odată ce le e dezvălită rădăcina comună încep să capete o logică.
Să luăm astfel instrumentul medical cu consonanță vag obscenă “speculum”. Numele lui însemna în latina antică “oglindă” și, pe linie indo-europeană, este înrudit direct cu germano-olandezul Spiegel (iar în italiană și spaniolă latinescul “speculum” a dat “specchio” și “espejo”) însă instrumentul respectiv a fost numit pe la Renaștere “speculum” nu pentru că ar consta în introducerea unei oglinzi în orificii, ci pentru că rădăcina lui “speculum” este *spek-, “a vedea”, de unde și verbul latinesc specio, specere = eu văd, privesc. Un “spec-ulum” permite așadar să examinezi, să privești în locuri de neatins.
Odată ce am reținut rădăcina verbală și substantivală *spec- = a examina, a privi, pe loc ne devin limpezi înțelesurile inițiale și formarea multor cuvinte care până atunci păreau fără legătură: <intro-spec-ție> (“examinare în interior”); <circum-spec-ție> (“examinare pe dinafară”, pe dimprejur, prudență); <in-spec-ție>; apoi “spec-tacol” și “spec-tator”; tot așa “conspect” și “auspiciu” (semn, de la observarea păsărilor “aves specere”); dar și “spectru” (ceva văzut) și… a “specula”. Apoi “suspect”, “prospect”; “perspectivă”; “aspect” și “respect” (a privi înapoi); “specie” și “specimen” și “perspicace”.
Ba chiar, aceeași rădăcină indo-europeană *spek- cu sensul de privi, analizată mai sus în latină a avut consoanele inversate în greacă: > *skep-, unde verbul skepto, a analiza critic, de la care avem și adjectivul… sceptic!
Sigur, oricât asm explica metoda care pune ordine în memorie, ne vor sufoca întotdeauna o grămadă de oameni care altminteri au în pozele lor de pe rețelele sociale un fard de inteligență, dar care comentează la povestea cu scoaterea limbii latine din programe zicând că și-așa aceea nu se făcea serios și că oricum ei au făcut căznit latina aia obligatorie și uite că n-au rămas cu nimic, era timp pierdut etc.
Îi știm pe aceștia, sunt cei care se mândresc cu viclenia lor, mândrindu-se: “uite, eu am făcut opt ani de franceză și nu mai știu o boabă, dar luam totuși examenele, nici nu se prindea profa că habar n-aveam”.
Ar fi bine, așadar, ca latina să rămână ca materie și chiar nu facultativă, ci obligatorie, deoarece știm bine că identitatea colectivă nu se capătă facultativ.
Iar dacă totuși se va scoate definit latina din școli, să ne amintim că un guvern liberal-socialist a făcut-o.
