33 de ani de la conflictul care a divizat Republica Moldova. Cum a izbucnit războiul de pe Nistru
În zorii independenței sale, Republica Moldova s-a confruntat cu una dintre cele mai mari provocări din istoria sa recentă: războiul de pe Nistru. Pe 2 martie 1992, conflictul s-a transformat oficial într-un război deschis, soldat cu sute de victime și cu pierderea de facto a controlului Chișinăului asupra regiunii transnistrene. În mai multe localități din țară vor fi organizate activități de comemorare a eroilor căzuți. Astfel, vor avea loc depuneri de flori la monumentele comemorative, marșuri ale memoriei, mitinguri solemne și ceremonii religioase.

În capitală, după slujbele de pomenire, vor avea loc depuneri de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt. La eveniment vor participa președinta Maia Sandu, președintele Parlamentului, Igor Grosu, și premierul Dorin Recean.
Ulterior, conducerea țării se va alătura veteranilor războiului de pe Nistru la Marșul Memoriei. Coloana se va îndrepta din Piața Marii Adunări Naționale și spre monumentul „Maica Îndurerată”, în față cu portdrapel și Fanfara Militară. La marș vor participa și studenți de la Academia de Poliție și Academia Militară „Alexandru cel Bun” care vor duce portretele eroilor căzuți în lupte, militari, reprezentanții Batalionul cu Destinație Specială Fulger și ai Inspectoratului General de Carabinieri.
La Complexul Memorial „Eternitate”, va fi organizat un miting de doliu, apoi va fi ținut minutul național de reculegere. După rostirea discursurilor, participanții la manifestație vor depune flori la monumentul „Maica Îndurerată”.
Potrivit unui document aprobat de Guvern, participanții la războiul de la Nistru, precum și familiile celor căzuți vor primi ajutor material, iar veteranii vor beneficia de servicii medicale gratuite.
Primele ciocniri armate între poliția moldovenească și formațiunile militare ale regiunii separatiste s-au produs în ultimele luni ale anului 1991.
După proclamarea independenței de către Republica Moldova, la 27 august 1991, relațiile între Chișinău și Tiraspol s-au deteriorat considerabil. În regiunea transnistreană, situată aproape integral la est de râul Nistru (cu excepția orașului Tighina și a două sate din apropierea sa, Gâsca și Chițcani), s-au intensificat acțiunile de substituire a autorităților și instituțiilor subordonate puterii de la Chișinău cu unele aflate sub controlul așa-zisei republici nistrene, potrivit veridica.ro.
Separatiștii transnistreni își constituie o importantă forță militară, formată din garda republicană, miliție, detașamente teritoriale de salvare, regimente muncitorești și cazaci. Aceste trupe care, potrivit unor date, numărau peste 20 000 de oameni, au fost înarmate, echipate și pregătite de Armata a 14-a a Federației Ruse, dislocată în regiune.
Republica Moldova, în acel moment, nu avea încă armată proprie. Forțele sale armate au fost înlocuite la începutul războiului de cele câteva mii de polițiști și de detașamente de voluntari. Armata Națională a Republicii Moldova s-a constituit, de facto, în timpul războiului.
Primele lupte între forțele controlate de autoritățile de la Chișinău și trupele separatiste s-au produs la 13 decembrie 1991, când are loc un atac al gardiștilor transnistreni lângă podul de la Dubăsari. În urma acestui atac, au murit patru polițiști moldoveni și 20 de gardiști transnistreni.

În primele zile ale lunii martie 1992, forțele transnistrene pătrund în satul Coșnița, altă localitate din raionul Dubăsari, atacând cei 15 polițiști moldoveni aflați acolo, care, la rândul lor, deschid focul reușind să respingă atacul. La 13 martie 1992, gardiștii atacă din nou Coșnița, ucigând un polițist și rănind mai mulți. La 14 martie 1992, forțele transnistrene aruncă în aer podurile peste Nistru de la Vadul lui Vodă și de la Dubăsari. Trupele moldovenești de lângă Roghi sunt atacate, înregistrând 15 morți. În timpul nopții, sunt atacate satele Coșnița și Gura Bîcului cu mine, grenade și rachete. Luptele continuă pe tot parcursul lunii martie.
Pe durata aceleiași luni, au urmat mai multe apeluri și proteste ale președintelui Mircea Snegur și ale Parlamentului de la Chișinău către comunitatea internațională, denunțând agresiunea comisă de Armata a 14-a a Rusiei pe teritoriul Republicii Moldova. Deși Moscova respingea aceste acuzații, a continuat să sprijine regimul separatist de la Tiraspol.
Pe 24 martie 1992, este semnat un acord de încetare a focului și se face un schimb de prizonieri.
La 2 aprilie 1992, comandantul Armatei a 14-a a Rusiei, generalul Iuri Netkaciov, adresează un ultimatum președintelui Mircea Snegur, cerându-i ca forțele moldovenești să se îndepărteze la 15 km de Tighina.
La Chișinău este semnat un nou acord de încetare a focului. Acordul va fi respectat doar de către Chișinău.
Pe durata lunii aprilie, vor avea loc atacuri în zonele Tighina, Pohrebea – Cocieri, Coșnița – Doroțcaia – Roghi, Grădinița, Leontova, Varnița, Misovca, Bâcioc, Chițcani. Trupele moldovene sunt atacate cu aruncătoare de mine și rachete. Mine și rachete sunt lansate și asupra localităților, a populației civile, a barajelor, releelor de televiziune, posturilor de radio. Sunt minate și bombardate drumurile. La 5 aprilie 1992, în orașul Tighina intră 20 de blindate ale armatei ruse, având arborate drapele ale Federației Ruse.
În paralel, continuă tratativele cvadripartite dintre miniștrii de Externe ai Republicii Moldova, României, Rusiei și Ucrainei începute la 23 martie.
Până pe 15 mai, însă, doar observatori din R. Moldova și România au ajuns în zonă.
La 4 mai 1992, la Gura Bâcului este semnat un acord privind retragerea forțelor armate, dar, în timpul nopții, separatiștii aruncă în aer podul de peste Nistru din apropierea localității. În zilele următoare, au loc atacuri la Cocieri, Coșnița, Gura Bâcului, Drăgălina, Dubăsari-Pod, Roghi.
Criza se aprofundează după ce generalul Netkaciov primește ordin de la Moscova să pregătească de luptă unitățile Armatei a 14-a. Unități de tancuri și artilerie rusești părăsesc garnizoana Tiraspol, se îndreaptă spre Dubăsari și se alătură trupelor separatiste. Sunt atacate localitățile Coșnița, Cocieri, Corjova, Holercani, Molovata, Ustia, Zolonceni în raionul Dubăsari. Au loc atacuri violente până pe 26 mai. Trupele moldovenești, în general, au rezistat atacului.
Președintele Snegur protestează față de agresiunea armatei ruse. Moscova susține că nu este implicată în destabilizarea situației din regiune.
În prima jumătate a lunii iunie, atacurile separatiștilor se intensifică la Tighina, Cocieri, Coșnița, Corjova, Dubăsari, Doroțcaia, Pohrebea. Concomitent, sunt amenințați și persecutați cei care au rămas loiali autorităților de la Chișinău. În această perioadă, sunt arestați în regiunea transnistreană membri ai grupului Ilașcu, fiind acuzați de terorism: Ilie Ilașcu, Ștefan Urîtu, Tudor Petrov-Popa, Andrei Ivanțoc, Alexandru Leșco.
Pe fundalul acestor atacuri, autoritățile de la Chișinău par să cedeze în fața presiunilor Rusiei și devin tot mai conciliante față de separatiștii de la Tiraspol și față de Moscova. Kremlinul continuă să acuze Chișinăul de agresiune și de tentative de exterminare a populației slave din regiune, iar România este acuzată că livrează armament Republicii Moldova.
În pofida ezitărilor Chișinăului, cele mai sângeroase lupte de pe întreaga durată a războiului au loc în iunie, în special la Tighina.
În dimineața zilei de 20 iunie, orașul era în cea mai mare parte sub controlul trupelor moldovene. Tancuri ale Armatei a 14-a încearcă să forțeze podul dinspre Tiraspol spre Tighina, dar sunt oprite de forțele moldovene. Timp de două zile, asupra Tighinei se trage cu armament greu. Concomitent, sunt atacate localitățile Dubăsari, Cocieri, Doroțcaia, Coșnița. Peste 200 de combatanți moldoveni și-au pierdut viața în luptele pentru acest oraș, iar alți 300 au fost răniți.
Războiul s-a încheiat oficial pe 21 iulie 1992, când președintele Rusiei, Boris Elțîn, și al Republicii Moldova, Mircea Snegur, au semnat la Moscova Acordul de încetare a focului, în prezența liderului separatiștilor, Igor Smirnov. Documentul, denumit Convenție, stipula încetarea imediată a focului, crearea unei „zone de securitate”, constituirea unor forțe de menținere a păcii din militari ai Rusiei, ai Republicii Moldova și ai regiunii separatiste, și s-a dispus crearea unei comisii care să efectueze controlul realizării acordului.
Documentul a fost calificat de unii militari și politicieni ca o „trădare” sau „capitulare rușinoasă”. Ziarele vremii au inserat mai multe analize despre câștigurile și concesiile făcute.
Semnarea acestui Acord pare să fi semănat frustrare în rândurile unor parteneri ai Chișinăului, deoarece, până în iunie, Republica Moldova pledase pentru o misiune internațională de pacificatori și o implicare largă a organizațiilor internaționale, însă ulterior a abandonat această poziție, acceptând-o pe cea a Rusiei. Astfel, în zona de conflict au fost introduse trupe de pace formate doar din militari aflați în subordinea Tiraspolului, Rusiei și Chișinăului, România fiind exclusă din acest proces.
Singurul organism internațional care a fost implicat direct în remedierea conflictului a fost Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) care a obținut statut de mediator. Acest statut l-au mai obținut Rusia și Ucraina. Ulterior, procesului de negocieri s-au alăturat Statele Unite și Uniunea Europeană, dar numai pe post de observatori.
Astăzi, după 33 de ani de la războiul din 1992, Republica Moldova nu deține niciun control asupra regiunii separatiste transnistrene care continuă să se declare stat independent.
În acest conflict militar, împotriva forțelor constituționale moldovenești, alături de efective ale gărzii transnistrene și unități de cazaci, au fost implicați și militari ruși, așa-numita Armată a 14-a, cu un efectiv de peste 6000 de soldați.
În ultimii ani, la Chișinău au fost publicate sute de documente care demonstrează incontestabil implicarea trupelor Armatei a 14-a ruse în acțiunile militare de pe Nistru, fuziunea acestora cu trupele separatiste, fapt ce a transformat conflictul de pe Nistru, care în aparență era unul dintre Chișinău și separatiștii de la Tiraspol, într-un război moldo-rus.
La 8 iulie 2004, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) și-a pronunțat decizia pe marginea cazului „Ilașcu și alții împotriva Republicii Moldova și a Federației Ruse”. CtEDO a incriminat în premieră în sistemul juridic internațional responsabilitatea Federației Ruse în conflictul militar din 1991-1992. Astfel, Curtea a constatat faptul că, în timpul conflictului moldo-rus din 1991-1992, forțele Armatei a 14-a staționate în stânga Nistrului au luptat alături de forțele separatiste.
S-a mai constatat că, de-a lungul conflictului, conducătorii ruși au susținut în declarațiile lor autoritățile separatiste, iar autoritățile ruse au contribuit atât militar, cât și politic la crearea unui regim separatist în regiunea care juridic face parte din teritoriul Republicii Moldova.
Decizia CtEDO are la bază multiple dovezi de implicare directă a armatei ruse în războiul de pe Nistru împotriva forțelor constituționale ale Republicii Moldova.