Corespondență Dan Alexe // Reînarmarea Europei și revenirea la serviciul militar
La începutul lunii martie, într-un summit special la Bruxelles, liderii europeni au acceptat un plan anunțat de șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, pentru a debloca până la 800 de miliarde de euro din cheltuieli suplimentare pentru apărare în următorii ani. Planul Ursulei von der Leyen include o idee ca UE să împrumute mai întâi 150 de miliarde de euro care ar fi împărțite guvernelor UE pentru a finanța echipamente paneuropene în domenii precum apărarea antiaeriană și antirachetă, sisteme de artilerie, rachete, muniție, drone și alte nevoi militare.
Comisia propune apoi să slăbească regulile UE privind cheltuielile pentru a permite guvernelor să-și dezvolte armatele. Dincolo însă de partea financiară sau tehnică rămâne factorul uman. Specialiștii sunt de acord că nu va putea exista o armată europeană, sau o revenire a armatelor naționale europene, fără o reintroducere a sistemelor de recrutare.
În Franța, Emmanuel Macron a evocat recent posibilitatea reintroducerii, sub o formă sau alta, a serviciului militar. Toate aceste chestiuni redevin de actualitate deoarece, după entuziasmul primului deceniu de după căderea comunismului, când țările din întreaga Europă au început să-și reducă efectivele și să anuleze serviciul militar obligatoriu, revine acum ca o evidență necesitatea păstrării unui număr suficient de militari în uniformă. Ideea că tehnologia ar fi suficientă a fost o modă trecătoare.
E drept, cu excepția unor țări precum Elveția sau Israelul, unde serviciul militar obligatoriu ține de identitatea națională, puține mai sunt azi țările, în Europa, care nu au trecut la o armată de profesie, eliminând recrutarea, uneori chiar, precum protestează NATO, cu riscul de a reduce capacitatea de apărare a țării.
În majoritatea democrațiilor occidentale, s-a renunțat treptat la serviciul militar obligatoriu și s-a trecut la o armată de profesie, nu însă într-un caz aparte cum e Elveția, unde funcționează conceptul de „armată a cetățenilor“, în care fiecare cetățean poate fi, teoretic, mobilizat în caz de nevoie.
Puține sunt celelalte țări europene unde se mai practică recrutarea, care, de altfel, poate fi întotdeauna înlocuită printr-un serviciu civil, în general cu câteva luni mai lung.
Țările care mai recrutează sunt Austria, Grecia, Cipru, Danemarca, Finlanda, Suedia și Norvegia. Germania a suprimat serviciul militar obligatoriu în 2011, însă în mod legal el poate fi reintrodus oricând, mai ales în fața amenințării ruse.
Chiar și în Franța, cum am spus, Emmanuel Macron a spart un tabu lansând ideea reintroducerii serviciului militar.
După 1989, țările care au aderat la NATO și-au modernizat armata și au transformat-o, cele mai multe, într-o armată de profesie. În unele a fost mai greu decât în altele. În Cehia, de pildă, reforma armatei a trebuit să treacă printr-o ameliorare a imaginii acestei institutii în ochii populației. De la soldatul Švejk încoace, și trecând prin comunism și prin felul în care s-a compromis în 1968, armata cehă nu a fost niciodată privită cu simpatie de populație.
Zgârcenie și economii la Londra
În Marea Britanie, Boris Johnson a redus deja forțele armate, făcând ca totalul forțelor terestre britanice să scadă la doar 72.000 de oameni, cel mai coborât nivel din ultimii 300 de ani!
Guvernul lui David Cameron, cel care a declanșat Brexitul, inițiase o serie de măsuri pentru a reduce forțele armate la efective de maximum 50.000 de oameni.
Efective atât de reduse înseamnă că Marea Britanie n-ar mai fi capabilă să facă față la două conflicte simultan. Chiar și acum, voci din cadrul ierarhiei armatei Marii Britanii, putere nucleară legală, atrag atenția politicienilor că, în condițiile în care Londra menține trupe în puncte de conflict pe planetă, capacitatea de reacție în fața unei ipotetice agresiuni rusești în Europa de Est ar fi extrem de redusă.
