O samă de cuvinte // Cum lingvistica ne arată că românii din vechime au fost și crescători de cai de război, iar nu doar de oi pentru brânză
Românii vechi erau crescători de cai și buni călăreți, iar nu doar ciobani semi-nomazi, dar buni creștini, cum ne spune istoria romantică.
Ca argument lingvistic de adus celor care mormăie că românii erau păstori și că nu-i deloc clar de ce i-ar fi adus regii maghiari în Ardeal și cum ar fi colonizat niște ciobani câmpia pustiită a Munteniei și platourile Moldovei... ei bine, se poate invoca (printr-un soi de “arheologie lingvistică”) faptul că mai tot vocabularul românesc care privește calul, ba chiar calul de război, calul “militarizat”, vine din latină: armăsar, căpăstru, frâu / frâie, șa (iar în subsidiar, “șale”), coamă — până la strigătul, îndemnul care face să avanseze calul sau caii: «di!…» / «diii…», care, deși e dat ca onomatopeic și fără etimologie, nu poate fi disociat de franțuzescul arhaic, însă folosit până azi: «dia», îndemnul pentru a face calul să tragă spre stânga (vezi expresia franțuzească «à hue et à dia»).
Dumnealor, coloniștii românofoni ai lui Negru Vodă și Dragoș, erau limpede călăreți (termen venit tot de la “caballus”, ca și “călare”, apoi a în-căleca și a des-căleca), totul până la “staul” (“stabulum”) etc. Iar în română s-a păstrat, pe lângă caballus > cal, și femininul de la equus > equa > iapă… Equa > iapă prezintă o evoluție fonetică identică cu cea din aqua > apă.
Mai mult, acei români care au trecut munții Carpați și au des-călecat numeau calul: "kal", exact precum albanezii; tot așa, pluralul "cai" este "kalj" în albaneză și voi arăta imediat pentru ce trebuie să fi fost “cali”.
Acești oameni se pricepeau la cai, asta o arată lingvistica, și au fost trimiși peste munți să populeze Bărăganul și platourile Moldovei răvășite de invazia mongolă și golite de populația cumană anterioară.
De unde știm că și în româna veche pluralul de la “cal” era “cali"
Mai scrisesem despre originea românescului "iepure" din latinescul “lepus”, acuzativ: “lepore(m)”, dar și despre regula fonetică a dispariției în română a unui L- inițial înaintea unei vocale deschise. Iată aici alt exemplu ("a ierta"), dar și dovada că fenomenul a avut loc după momentul venirii slavilor balcanici (cf. "ljubiti" > "a iubi").
— în aromână, în Balcani, iepurele este “ljepure”, cu L- inițial, pentru că așa era în latină (“lepus”, acuzativ: “lepore(m)”), și cum e în toate limbile romanice: fr. "lièvre", it. "lepre", sp. "liebre" etc., ba chiar și în albaneză (limbă pe care Trubetzkoy o numea “halblateinisch”, pe jumătate latină prin vocabularul ei romanic masiv): "lepur". La fel, “lepur”, cu femininul “lepuroapică”, e întâlnit și în celălalt mare dialect român din Balcani: meglenita. Româna nu a putut însă introduce în mecanismul său fonetic lj- din ljepure, așa că a făcut iepure; la fel cum pluralul de la cal nu putea fi cali (cf. kalj în albaneză) și a devenit cai. Aromâna păstrează însă pluralul istoric “calj”, alături de “cavalj” (de la “caballus”).
Tot așa, apropo de aromânul “cavalj”, dublet al lui “calj”a, calul ( < caballus), care în albaneza literară e kal(ë), devine spre Scutari un arhaic “kval”, de parcă ar dori să arate dinadins că vine din caballus. Tot așa, nu numai că pluralul de la kal(ë) este kalj sau kuaj, ca în românește cai, dar albanezul merge și el “kaluar”, altfel zis călare, fiind atunci un kalorës/călăreț. Si, în sfîrșit, diminitivul de la kal(ë) este în albaneză kalush, care a ajuns să desemneze în română acea bucată de lemn ce se înfundă în gura animalelor sau a oamenilor torturați: călușul. Călușul se lasă însă mai bine analizat din perspectivă lingvistică albaneză, căci, pe lângă faptul că diminutivul în -ush e un albanism, însuși termenul cal, din latinescul caballus, este comun, cum am spus, românei și albanezei, ca mai tot fondul latin al celor două limbi. Pe deasupra, cum am precizat, și albaneza formează pluralul lui cal ca româna: cal = cai; cf. kalë – kuaj sau kalj. De aici – întreaga familie de derivate lexicale: kalush – căluț; kalorës – călăreț; kaluar – călare etc.
Lexicul albano-românesc al călăriei, derivat din latină, include apoi chiar și accesoriile: shalë, care în albaneză redă în același timp șa (șaua calului) și șale (coapsele, șoldurile omului).
Dovada prin fonetică: de ce pluralul de la “cal” a trebuit să fie “cali”
Revenind la partea fonetică, doar în română l- inițial a dispărut din ceea ce a fost odinioară (l)iepure (ca în aromână: ljepure), dar și în finalul -lj de la cali (cum trebuie să fi fost pluralul “cal”-ului). Aici aromâna este mai apropiată de latină decât româna nord-dunăreană. Româna nu a putut atunci pronunța și nu a păstrat un l- inițial (sau final) moale, urmat de -i- semivocal (notat -j- în aromână). De aici - aspectul neregulat al verbului “a lua” în română. “A lua”, “luare” vine de la “levare” în latină (a ridica, a lua etc.). La plural, formele sunt regulate: noi luăm (nos levamus), voi luați (vos levatis)… dar la celelalte persoane l- inițial a căzut, pentru că vorbitorii de la nord de Dunăre au găsit dificil să spună "eu liau" - "tu liei" - "el lia"… Așa încât s-a ajuns la “eu iau”, acolo unde aromâna încă spune “ljàu”.
Și așa s-a ajuns și la forma: “iepure”, pierzând l-ul, acolo unde aromâna încă are corectul, istoric și etimologic: “ljepure” (din lat. < leporem).
La fel, ”a ierta", cu infinitivul vechi, lung, substantivat, "iertare", vine în linie dreaptă din latinescul "libertare", a elibera pe cineva.
Libertus era, pentru romani, un sclav eliberat și, desigur, iertat de datorii. Mai puțin limpede a părut însă până acum evoluția fonetică de la "libertare" la "iertare". Ei bine ea a avut loc probabil prin secolele VI-VII, în momentul venirii slavilor spre Dunăre și, traversând-o, spre sud, unde locuiau încă majoritatea protoromânilor din regiune. In acel moment, populația din care aveau să iasă românii nord-dunăreni de azi nu a mai pronunțat, din motive de evoluție fonetică ce nu au niciodată o explicație, acel lj- moale inițial din "libertare", care a dat, așadar "lj-ertare" - iertare.
Ca orice evoluție fonetică, lj- > i- a atins totalitatea lexicului. Așa se explică, am zis, conjugarea aberantă a verbului "a lua" / "luare", din latinescul "levare" : noi luăm, voi luați (pentru că L e dur înainte de U), dar ei "ljau" a dat: iau. Acel L- moale inițial a căzut, ca în "lj(b)ertare" - iertare.
La fel a căzut acel lj- în "ljepore", din latinescul lepor(em). Și azi avem în italiană lepre = iepure, dar aromâna din Balcani, mult mai arhaică decât româna nord-dunăreană, a păstrat: lepur = iepure, cu l- initial, iar albaneza de asemenea, din latină, lepur = iepure. Ba chiar și "in", planta câmpului din care se țese pânză, vine din latinescul linum (franceza: lin), și acolo era un lj- la inițială care a dispărut lăsând doar i-: linum - in.
Acum, de unde știm că alunecarea fonetică română care a făcut ca lj- să fi inlocuit printr-un simplu i- a avut loc în momentul venirii slavilor? Ei bine, pentru că slavismele care încep cu lj- l-au înlocuit cu i- simplu în română, ceea ce arată că fenomenul s-a petrecut chiar atunci: "ljubov", "ljubiti" a dat: a "iubi" (de la ljubi), iubire, de unde și ibovnica, pe care o reconstituim tot pe baza lui ljubov.
Iar libertare, cum am arătat, a dat în româna veche, pierzând acel lj- = iertare.
Termenul modern, contemporan, în română, de "liber" și cel de "libertate" sunt împrumuturi recente, cuvinte luate din franceză, după 1848. Înainte de asta se folosea slavismul slobod, a slobozi etc.
Așa încât, știind că în albaneză pluralul de la kal(ë) este kalj/kuaj, înțelegem mai bine de ce în română pluralul de la cal nu a putut fi, o vreme, la venirea slavilor, decât *cali > cai.
Coda despre cum se fuge “ka și ljepuri”
Lepur a rămas și în istro-română până astăzi: ljepur. (Si, cum am spus, și albaneza are “lepur”.)
Ca o coda comică despre ljepur (iepure), rămas mult mai corect istoric și etimologic în aromână, meglenită și istroromână, iată acest cântec al fetelor istro-române din satul Brdo din peninsula Istria, în Croația (cules în 2009, limba fiind pe cale de dispariție). Se cântă tărăganat, dând ochii peste cap:
“Fetele Brijanske åru kururle mår; ku brentele kân târlescu, ka și ljepuri târlescu“.
(“Fetele din Bîrdo au curul (lit.: cururile) mare; cînd fug cu gălețile, fug ca niște iepuroaice.”) - ka și ljepuri…
Și, în sfârșit, pentru a încheia (provizoriu) acest excurs lingvistico-cultural, înțelegem acum mai multe despre originea balcanică a întregului vocabular privind calul, harnașamentul, călăria, frâiele, șaua. Acea romanitate balcanică se ocupa și de cai și călărie (kalj și kaluar în albaneză), nu doar de oi și brânză.
