O samă de cuvinte// Despre ghidușiile lui Creangă și de unde vine cel mai probabil cuvântul „ghiduș”
Cuprins de o bănuială subită și de ceva oțiu creativ, am căutat azi prima apariție atestată a adjectivului „ghiduș”, pentru că nu m-a convins niciodată explicația că ar venit de la un joc de cuvinte legat de gâdilat, cum găsim la Ion Creangă în Capra cu trei iezi: «– A! ghidi! ghidi! ghiduș ce ești! Aici mi-ai fost!»
Mai degrabă, Creangă s-a jucat acolo onomatopeic cu un cuvânt preexistent, iar ulterior, dată fiind importanța prozei lui — mult forțată artificial de generații de manuale școlare — jocul lui de cuvinte cu „ghidi” și gâdilatul a fost luat, eronat, ca fiind originea cuvântului.
Acesta este însă atestat, tot în Moldova, cu un secol înainte de Capra lui Creangă, într-un context de teatru religios, împreună cu „irozii”, „vicleimul” și nașterea Domnului: în «Sinopsis adecă Adunare de multe învățături», publicat la Iași, in 1757, în zilele lui Scarlat Ghica Voevod. Găsim acolo, printre sumedenie de eresuri și datini poporane, următorul obicei de Crăciun:
— «Unii din creștini și pînă astăzi primesc pre ziua Nașterii lui Hristos de le cîntă ȶigani, numindu-să colindători. Și încă mai primesc la casele lor Turca sau Brezaia, avînd cu sine și măscărici ghiduși, care schimbîndu-și fața (cea după chipul lui Dumnezău zidită), cu gura zice cuvinte urîte scîrnave, iară cu trupul face chipuri grozave și spurcate, atâta cît pre cei fără de minte oameni bucurînd, iară pre cei fără de răutate copii spăriind.»
Sare în ochi imediat că acei «măscărici ghiduși» (subliniat de mine în foto.) mascați făceau parte dintr-un teatru religios, același care ne-a dat «irozii» (de la regele Herod, asasinul de prunci) și «vicleimul» (de la Bethlehem). Acei «măscărici ghiduși» care speriau copiii nu o făceau gâdilând-i, ci îi terorizau de moarte, cu gesturi grotești care amuzau adulții.
Ei reprezentau „evrei”, așadar, în momentul Nașterii Domnului, ceea ce poate explica «ghiduș» prin «kiduș», banala rugăciune de Șabat a evreilor (kiddush, qiddush, קידוש).
Nu există nimic „ghiduș” in sensul de azi, post-Creangă, în descrierea scenei apotropaice și propițiatorii de la 1757. Avem acolo personaje oribile, mascate (aceasta era sensul inițial al lui “măscărici”), «ghiduși» care participau la același stil de spectacol care ne-a dat «irozii».
Așa cum irozii, păpușile de bâlci, vin de la cumplitul rege Herod, la fel și mascații «ghiduși» care înspăimântătau copiii au putut fi evrei recitatori de «kidush», bolborosind solomoneli în momentul nașterii Mântuitorului. Știm ce urmează după Naștere: masacrul inocenților, al copiilor.
Un secol mai târziu, toate aceste tradiții fiind estompate, Creangă l-a făcut pe Lup să spună: «– Ghidi! ghidi! ghiduș ce ești!», dar el făcea doar un joc de cuvinte facil cu care nu putem astăzi să ne mai mulțumim.
(Ca să nu mai zicem că și lupul lui Creangă se pregătea de un masacru, de o ucidere a pruncilor caprini.)
