O samă de cuvinte // Flouze, mofluz… și alte arăbisme
Mofluz, termen foarte frecvent în trecut pe la scriitori precum Caragiale și care pare a fi cât se poate de neaoș. Cei care (încă mai) cunosc argoul francez au putut însă remarca cum termenul argotic și vulgar “flouze” (“bani” spus vulgar, “mălai”, “lovele”) sună ca partea a doua a românescului “mofluz”.
Bingo! felicitări, bun simț de observație. Căci la origine e același cuvânt: franțuzescul “flouze” nu-i altceva decât arăbescul “flus”, فلوس = bani (cuvânt luat de francezi din Magreb, desigur); iar “mofluz” al nostru vine din turcescul “müflis”, care e arăbescul “mu-flis”, adică: ruinat, intrat în faliment, un om fără “flus”, fără lovele. Când vorbele intră în insolvență…
La fel ca mofluz, mo-flus, format cu prefixul mo- din arăbescul “flus”, tot așa sunt formate cu mo- / mu- cuvintele banale “mușteriu” și “musafir”, pe care nu le bănuim că sunt cuvinte arabe.
Ironia face astfel că și termenul de “musafir” ne vine, tot prin turcă, din arabă, construit pe rădăcina -sfr- care a mai dat și termenul, devenit acum universal: “safari”. Pe o rădăcină arabă în -sfr- cu sensul de a se deplasa, a călători, limba arabă construiește, cu prefixul mu-, noțiuni de actant: cineva care face ceva. Așa se face că de la “jihad” (război sfânt) avem “mujahid”, precum acei mujahidin, razboinicii afgani. De la “iștira” = cumpărătură – avem: “mușteriu”, cel care cumpără. Sau, de la “azan”, chemarea la rugăciune, avem “muezin”, cel care cheamă la rugăciune. Așa că de la “safar”, călătorie, avem în arabă “musafir”, călătorul. Același “safar” a mai dat în Africa termenul pentru călătoria de plăcere, însoțită de vânătoare: “safari”, dar mai ales: “musafir” = călătorul. În română, “musafir”, sub influență fanariotă, a luat sensul de oaspete în general. Un rest al legilor ospitalității, când orice călător (musafir) venit de la drum (safari) devenea oaspete.
Tot așa, nu este o întâmplare că în “hazard” pare că avem “zar”. “Hazardul” ne vine din franceză, pe când “zarul” din turcă, dar ambele au aceeași origine arabă: zahr, zar, ,زهر sau, cu articol: الزهر. Altfel zis: zahr, al-zahr, care e de fapt pronunțat: az-zaar. Acest azzaar arăbesc (spaniolă: azar), a fost scris fantezist în franceză: “hasard”.
I s-a adăugat un h- la început pentru a indica faptul că nu se face legătura, acea liaison franceză ca în “l’amour” sau “l’enfant”, ci că se spune: “le hasard”, cu pauză între articol și cuvânt: le-azar. S-a mai scris un -d pur grafic la urmă, care nu se pronunță, prin analogie cu alte cuvinte care au în franceză un -d grafic în final: dard, lard sau fard, așa că: hasard.
Când limbi ca engleza sau româna au împrumutat acest „hazard”, vorbitorii au pronunțat tot, inclusiv literele mute h- inițial și -d final. Așa ne-am trezit cu “hazardul”. Dar zahr (sau zaar) singur ne-a ajuns în paralel din arabă, prin turcă, pentru a desemna osciorul cu șase fețe folosit la jocurile de… hazard.
„Zar” simplu ne-a venit așadar din turcă (zarlar la plural). Așa că avem zarul o dată din turcă, dar îl mai avem și în „hazard”, care păstrează forma arabă cu articol (az-zar), numai că scrisă fantezist de francezi (hasard). La origine nu era niciun -H- acolo.
Dacă n-am fi luat zarul din turcă, l-am fi împrumutat atunci de la sârbi, unde zar e: kocka (pronunțat: coțca = oscior). De la acele kocka, pl. kocke sârbești ne-a rămas în schimb, cum am zis, foarte sugestivul “coțcar”, la origine cineva care te păcălește cu zarurile, făcându-te să crezi că ar exista hazard sau ceva aleatoriu.
