Corespondență Dan Alexe | După München, NATO și UE cu „două viteze” pentru apărarea continentului

Cea de-a 62-a Conferință de Securitate de la München, abia încheiată, a evidențiat o criză transatlantică majoră, caracterizată de o presiune sporită din partea Statelor Unite (sub Donald Trump) asupra Europei pentru a-și mări cheltuielile pentru apărare și ajutorul acordat Ucrainei. Conferința a subliniat o realiniere geopolitică, o slăbire a alianței NATO și îndoieli cu privire la angajamentul american pe vechiul continent european.

Au fost prezenți oficiali de rang înalt, inclusiv Volodimir Zelenski (Ucraina), Ursula von der Leyen (UE) și Keir Starmer (Regatul Unit).

Printre punctele cheie ale conferinței s-au numărat tensiunile transatlantice: punerea sub semnul întrebării a NATO și a legăturii cu UE de către Statele Unite a dominat discuțiile, sporind presiunea asupra Europei.

A fost menționat și conceptul de Europă cu două viteze în chestiunea extinderii UE, iar acest concept, deși nu este complet nou, câștigă un nou avânt pe măsură ce Europa se confruntă cu ceea ce mulți descriu ca o nevoie urgentă de a reduce dependența de Statele Unite pentru apărare.

Astfel, Germania a propus ca un grup central de șase economii majore să ocolească procesul decizional tradițional bazat pe consens al blocului comunitar pentru a accelera cooperarea în domeniul apărării și competitivitatea industrială, pe fondul presiunilor geopolitice tot mai mari.

Inițiativa vine în contextul în care Germania însăși trece printr-o perioadă istorică de consolidare militară. Bugetul Berlinului pentru 2026 alocă 82,69 miliarde de euro pentru Bundeswehr, plus încă 25,5 miliarde de euro dintr-un fond special de apărare, în timp ce Merz își urmărește obiectivul declarat de a face din Germania „cea mai puternică armată convențională din Europa”.

La Forumul Economic Mondial de la Davos, pe 22 ianuarie, Merz a reafirmat planurile Germaniei de a crește cheltuielile pentru apărare la 5% din PIB, numind-o „o creștere uriașă” necesară pentru afirmarea suveranității europene.

Cine dintre NATO și UE poate să apere Europa?

La München s-a pus și întrebarea: cine dintre NATO și UE poate să apere Europa? Carta NATO prevede că, în cazul unui atac militar exterior asupra unuia dintre membri, celelalte state din organizație se pot considera atacate la rândul lor, un agresor riscând astfel confruntarea cu întreaga alianță. Doar că această solidaritate nu este obligatorie. Textul spune că statele NATO „pot” considera că sunt toate atacate, însă nu au obligația de a interveni.

În schimb, legislația Uniunii Europene stipulează clar că statele membre au „obligația” de a interveni militar în cazul unei agresiuni asupra unuia dintre membri. Este vorba de articolul 42 din Tratatul de la Lisabona, așa-numita „Constituție” europeană.

Astfel, actuala Comisie Europeană are, pentru prima dată în istorie, un comisar pentru Apărare – lituanianul Andrius Kubilius. Este, de altfel, unul dintre motivele pentru care o aderare rapidă a Ucrainei la UE ar duce teoretic la un conflict generalizat cu Rusia. Începând de la Tratatul de la Lisabona din 2007, articolul 42, paragraful 7, conține acea „clauză de asistență reciprocă” în cazul unei agresiuni militare împotriva unuia dintre membri, după modelul articolului 5 din Tratatul Atlanticului de Nord (NATO), însă ca o obligație.

Cu alte cuvinte, o aderare imediată a Kievului i-ar pune, de facto, pe cei douăzeci și șapte într-o stare de război împotriva Rusiei.

Pe scurt, asta înseamnă că Republica Moldova, stat neutru prin Constituție, nu ar trebui să-și schimbe statutul de neutralitate, deoarece, odată intrată în Uniunea Europeană, ar beneficia automat de o protecție militară - obligatorie - ba chiar mai mare decât cea oferită prin aderarea la NATO, după cum își dorește Ucraina.

Europa cu două viteze

În realitate, Europa cu mai multe viteze există deja. De pildă, doar 21 de țări din 27 au ales până acum să participe la zona euro. Deși, teoretic, fiecare țară intrată recent în UE este obligată, prin tratatul de aderare, să intre în zona euro în momentul în care economia îi permite, unele țări, precum Polonia, nu doresc asta. Aici avem deja o Europă cu două viteze.

La zona Schengen, de asemenea, participă doar 25 din cele 27 de țări ale UE. Irlanda, de pildă, participă la euro, dar nu participă la Schengen.

La fel este și cu armata europeană, la care doresc să participe doar circa jumătate din cei 27. Așa încât, putem foarte bine să ne spunem că la fel se va întâmpla și de acum înainte.

UE s-a format inițial pe baza unui nucleu dur, integraționist, creat în interiorul Consiliului Europei (organizație încă existentă și din care fac parte astăzi și Rusia și Turcia).

Acolo, în interiorul Consiliului Europei, a fost creată în 1951 CECA (CECO), premergătoarea Comunității Europene (azi: Uniunea Europeană).

Șase țări din Consiliul Europei (Franța, Germania, Italia și cele trei din Benelux) au format, în 1951, un nucleu dur și au mers mai departe cu integrarea, rămânând, desigur, până azi și în Consiliul Europei.

Nimic în tratatele europene nu se opune unei evoluții similare acum în cadrul UE.

E ceea ce doresc cele șase țări fondatoare: să meargă mai departe, formând un nou nucleu de integrare și lăsându-i în urmă pe esticii văicăitori.

În aceste condiții, chiar și Turcia ar putea fi primită în UE, în afara nucleului integraționist, așa cum este membră și în Consiliul Europei.

Europa cu mai multe viteze există deja, iar locul fiecărei țări membre va fi definit de onestitatea cu care fiecare capitală va accepta acest lucru, îl va explica populației și va căuta să își definească rolul fără a inventa acuzații la adresa acelor țări membre - membrii vechi, țările fondatoare ale UE - care doresc o integrare și mai profundă, ceea ce tratatele europene permit oricum, dincolo de discursul populist, de uz intern.