Despre vocabularul călăriei și domniei moldave și valahe
„Arheologia lingvistică” ne îndreaptă uneori spre niște concluzii neașteptate în privința vocabularului arhaic al limbii române.
Ni s-a spus atâta că că românii erau doar păstori semi-nomazi (faimoasa "transhumanță" cu oile și măgărușul) de ambele părți ale Dunării, sau agricultori pașnici care nu se deplasau niciodată, încât nu am mai fost atenți la un indiciu cultural extrem de important: - faptul că mai tot vocabularul românesc, dar și aromânesc (ar.), apoi meglenit (mg.), ba până și albanez (alb.), în tot ceea ce privește calul, ba chiar calul “militarizat”, tot acel lexic vine direct din latină: armăsar, căpăstru (ar. căpestru, mg. căpăstru), frâu / frâie (ar. frân/fârn, alb. fren), șa (iar subsidiar, “șale”), coamă (ar. coamă) — totul e latinesc, până la îndemnul țipat care face să avanseze calul sau caii: «di!…» / «diii…». Acel "dii" și "dia", deși e dat ca onomatopeic și fără etimologie, nu poate fi însă disociat de franțuzescul arhaic, dar folosit până azi: «dia», îndemnul pentru a face calul să tragă spre stânga (vezi expresia franțuzească «à hue et à dia»).
Este limpede când comparăm toate aceste indicii că dumnealor, coloniștii lui Negru Vodă și Dragoș, erau călăreți (termen venit tot de la “caballum”, ca și “călare”, apoi a în- și a des-căleca), totul până la “staul” (“stabulum”, care în meglenită, sub forma "stavlu", desemnează... stâna). Iar în română s-a păstrat, pe lângă caballum > cal, și femininul de la equus > equa > iapă…
Equa > iapă arată o evoluție fonetică identică cu cea din aqua > apă. Strămoșii românilor se pricepeau așadar la cai, ba chiar la caii de luptă, ne-o arată lingvistica, și așa se face că au fost trimiși peste munți să populeze Bărăganul și platourile Moldovei răvășite de invazia mongolă și golite de populația cumană anterioară.
La fel, ne vin de la o societate ierarhizată și structurată — și deloc de la păstori transhumanți egalitari — termeni precum “domn” și “doamnă” (dominus, domina), dar și domnie (în aromână: dumniili), sau diminutivul cu sufix slavonesc -iță: domniță; dar chiar și însuși Dumnezeu (Dominus Deus).
Dacă adăugăm la asta și alți termeni specializați cultural, cum e de pildă "tâmplar", creat printr-o confuzie fie cu pluralul latinesc "templa", fie cu echivalentul din greaca bizantină, tâmplarul fiind cel care meșterește temple, însă templul find doar într-o falsă omofonie și asonanță cu tâmplă-tâmple, altfel zis: templul a fost asociat cu "tâmplele" capului (cf. franțuzescul «tempes» = tâmple)... și iată că deodată aluneci într-o aventură lexicală de te dor tâmplele.
