Corespondență Dan Alexe | „Ici Moscou”: Apelul noilor ideologi occidentali ai lui Putin
Încă de când, de la invadarea și anexarea Crimeei de către Rusia în 2014, canalele TV și platformele web de propagandă clasică Sputnik și Russia Today au fost interzise de mai toate țările Europei, mai multe forme noi de propagandă insidioasă și-au făcut apariția. Unele sunt prea evidente și conving poate mai puțin. Așa este atunci când vedete mediatice, actori, sau jurnaliști occidentali de extrema dreaptă sau stângă merg în Rusia pentru a-l intervieva pe Putin sau pentru a lăuda modul de viață rusesc.
Așa a fost atunci când marele regizor american Oliver Stone, cunoscut pentru propensiunea lui de a lăuda dictatorii de tot felul, a mers la Moscova pentru a realiza un foarte servil interviu-fluviu cu Puțin; sau când actorul francez Gérard Depardieu a fugit pur și simplu în Rusia, pentru a nu mai primi plăti impozite în Franța, el primind și cetățenia rusă, dar și un apartament gratuit în capitala Ceceniei, la Groznîi.
Mai recent au apărut însă tot felul de publicații, în franceză, engleză sau italiană, semnate cu nume de jurnaliști occidentali, și care pot păcăli un public naiv.
O asemenea „revistă”, cu un titlu care deja ar trebui să fie suspect «Omerta» (“omerta” este jurământul de tăcere în cadrul mafiei italiene), pretinde că scrie despre ingerințele externe (Soros, Macron, UE) în politica R. Moldova. Unii dintre semnatarii articolelor, precum Charles d’Anjou, sunt cunoscuți activiști de extrema dreaptă refugiați în Rusia.
Alteori, găsim articole semnate de pildă de Martine Huard, care este numele unei autentice militante și jurnaliste comuniste, care scrie aparent pozitiv despre Transnistria, numai că adevărata activistă comunistă franceză Martine Huard… a murit în 1985!…
Problema este că textele de propagandă rusească în franceză sau engleză sunt preluate de unii activiști moldoveni precum Vitalie Gămurari, fostul purtător de cuvânt al PD, pe când formațiunea era condusă de Vladimir Plahotniuc, sau un anume Andrei Ioniță, care se prezintă ca „fost director la Departamentul Informatică la Agentia de Stat pentru Proprietatea Intelectuala a Republicii Moldova”, dar afirmă că actualmente trăiește în Essen, Germania.
Ca să înțelegem cine sunt acești activiști extremiști francezi sau englezi fugiți la Moscova, unde produc propaganda Kremlinului destinată occidentalilor, să luăm cazul cel mai recent: Alain Soral.
Alain Soral, activistul francez al urii
Alain Soral și-a găsit refugiul la Moscova, unde se prezintă ca un exilat politic și un purtător de cuvânt declarat al propagandei rusești. Fugind de convingerile sale condamnate în Franța și Elveția, eseistul de extremă dreapta se prezintă drept luptător în „rezistență”, multiplicând comparațiile dubioase și diatribele bazate pe teorii ale conspirației.
Pe 21 martie, acel ideolog de extrema dreaptă, antisemit, Alain Soral a acordat primul său interviu pentru TASS, agenția de știri fostă sovietică, aflată acum sub conducerea lui Vladimir Putin. Interviul a fost realizat direct în birourile lor din Moscova, deoarece, din 26 februarie, fostul asociat al artistului rasist și antisemit Dieudonné M'bala M'bala este refugiat politic în Rusia.
„Am decis să traversez Cortina de Fier pentru a fugi din ceea ce se numește tabăra libertății”, începe el.
Mai puțin motivat de factori ideologici decât practici, fuga sa din Elveția a fost în primul rând o modalitate de a „evada din închisoare”, recunoaște el. Condamnat de mai multe ori în Franța, cel mai recent pentru „conspirație criminală” într-un caz care implică instituții de propagandă iraniene de pe solul francez, Soral a căutat inițial refugiu în Elveția în 2019 pentru a evita închisoarea.
Din păcate pentru el, elvețienii nu au avut de gând să-l lase să scape nepedepsit cu toate izbucnirile sale delirante: joi, 19 martie, a fost condamnat în cantonul Vaud la cinci luni de închisoare pentru remarci antisemite și homofobe. Prea târziu, însă: Soral fugise deja la Moscova.
Iar această evadare este ceva ce eseistul trebuie să explice, atât autorităților ruse, cât și miilor de fani care îl urmăresc pe rețelele de socializare. Ideea este simplă: evident, el se prezintă ca un militant politic care face un pas înapoi pentru a efectua un salt și mai mare înainte.
„Nu sunt în Rusia în vacanță, sunt aici pentru a duce o luptă de eliberare, în special pentru Franța”, jură el, chiar înainte de a îndrăzni să se compare cu generalul de Gaulle, care „a fost, de asemenea, forțat la un moment dat să plece la Londra pentru a evita stăpânirea germană după înfrângere”.
Mai mult, ca „patriot francez”, Soral se consideră „în mod natural pro-rus”. Și speră să vadă „un Putin francez” sosind într-o zi în Franța – de ce nu chiar el? – pentru a face curat.
Iată-l din nou, lansându-se în tiradele sale antisemite, criticându-și țara natală, care a devenit „un satelit atât al Israelului, cât și al Statelor Unite”. „În spatele acestui Occident degenerat, există o tendință sionistă, ca să nu mai vorbim de ceva și mai tulburător [de evrei], [...] este clar că Franța e acum sub controlul unei mafii comunitare suprematiste [adică: evreii] și că este condusă de o viziune profund disprețuitoare asupra restului umanității”, declamă el, chiar înainte de a declara că „este necesar ca acești oameni [prin urmare, evreii] să fie învinși”.
Acest Alain Bonnet (numele său real), știe că nu este altceva decât un recitator, cu siguranță deja convins de propaganda pe care i se cere să o servească, dar totuși un papagal, în slujba „Rusiei Mari”, cum o numește el. Așadar, ne putem deja imagina interviul său, tradus în cele aproximativ o sută de limbi vorbite în actuala Federație Rusă, pentru a arăta că până și „jurnaliștii” francezi cred că acest război este maniheist: „În cele din urmă, suntem într-adevăr într-o luptă a binelui împotriva răului”, explică el.
„Și binele este cu siguranță mai mult aici, unde sunt eu acum, decât de unde am plecat”. Potrivit lui, Franța „nu are lecții de dat vreunei țări din lume, nici măcar Coreei de Nord, care mi se pare mai respectuoasă față de drepturile omului astăzi”. Aici, așadar, în țara lui Vladimir Putin, Soral își va putea continua munca de „reinformare”, „jurnalism în sensul cel mai adevărat al cuvântului”, crede el, departe de Franța, pe care o vede „transformându-se într-o dictatură” Orwelliană.
Unii caută, de la invadarea Ucrainei încoace, din 2022, să își repare oarecum imaginea compromisă în trecut cu regimul lui Putin, sau cu Putin personal. Astfel, actorul francez Gérard Depardieu, prieten de mai bine de un deceniu cu Putin, și care a primit cetățenia Federației Ruse (unde s-a dus ca să nu mai plătească impozite în Franța), caută acum să se distanțeze de autocratul de la Kremlin, cerând încetarea ofensivei din Ucraina și negocieri, dar, cum atrage atenția New York Times, folosind expresia «război fratricid», de parcă cele două părți, Rusia si Ucraina, ar fi egale.
**“The Three Moscowteers” **
În Franta, partidele cele mai extremiste, de dreapta sau de stânga, sunt pe față pentru Putin. Sunt asa-numiții “The Three Moscowteers” (joc de cuvinte pe The Three Musketeers, «Cei trei Moscotari», oamenii Moscovei, în loc de «mușchetari»). Până când primele bombe au început să cadă pe Ucraina în 2022, trei dintre principalii candidați în alegerile prezidențiale franceze erau apologeți entuziaști ai lui Putin. Dacă adunăm intențiile de vot anunțate atunci, extremiștii de dreapta Éric Zemmour și Marine Le Pen și cel de stânga Jean-Luc Mélenchon, reprezentau atunci peste 40% din votul popular francez.
Putin are mari admiratori pe față în multe țări, de la Donald Trump, Steve Bannon și Tucker Carlson în SUA la Nigel Farage și Jeremy Corbyn in Marea Britanie. La fel, el a reușit să cumpere parte din establishment-ul politic german cu conducte de gaz, ba chiar o halcă din partidul conservator britanic (Tory) cu ruble.
Servilitatea vedetelor occidentale
În 2021, la Moscova, Steven Seagal, actorul american din filme de serie B cu arte marțiale, care e un admirator afișat al lui Putin, ba chiar a primit și cetățenia rusă (ca și Gérard Depardieu), s-a alăturat unui partid pro-Kremlin: Rusia Dreaptă («Справедливая Россия»).
Partidul s-a format la începutul anului 2021 prin fuzionarea a trei formațiuni mai mici, care îl susțin pe Putin. Seagal l-a lăudat la rândul lui de multe ori pe Putin și a aprobat invadarea estului Ucrainei, Donbas, în 2014, precum și anexarea tot în acel an a Crimeei.
În noiembrie 2016, Segal a primit cetățenia rusă și s-a afișat oficial cu Putin, care l-a primit la Kremlin. În august 2018, ministerul rus de externe l-a numit „reprezentant special pentru relațiile umanitare ruso-americane”.
Ca membru al noului partid rus pro-Kremlin, Steven Seagal propune o serie de măsuri aspre împotriva companiilor care dăunează mediului. – “Fără a putea aresta oamenii atunci când îi amendăm, ei vor continua să câștige bani producând lucruri care afectează mediul înconjurător”, a spus actorul, în discursul său.
După ce a vorbit la eveniment, Seagal s-a pozat cu unul dintre liderii partidului, Zahar Prilepin, despre care se știe că a comandat o unitate paramilitară rusească în Ucraina. Steven Seagal nu va fi candidat în parlament, după ce a anunțat că își păstrează și cetățenia americană.
Aceasta poate fi întotdeauna utilă în caz de evacuare, ca în scenariile multora dintre filmele lui.
Slugarnicul fost mare regizor Oliver Stone Mai trebuie amintit și documentarul servil, în patru episoade de o oră fiecare, realizat în 2022 de regizorul american Oliver Stone despre Putin.
Organizația non-guvernamentală Organized Crime and Corruption Reporting Project (OCCRP) a revelat că regizorul american Oliver Stone primise anterior cel puțin 5 milioane de dolari de la o fundație a fostului dictator al Kazahstanului, Nursultan Nazarbaiev, pentru a realiza un film „documentar” și despre acesta.
“Qazaq: History of the Golden Man”, film regizat de Igor Lopatonok, a fost lansat în 2022 atât ca lungmetraj, cât și ca miniserie TV de opt ore. Oliver Stone a produs proiectul și apare în film, intervievându-l pe Nazarbaiev despre domnia sa de aproape 30 de ani în Kazahstan, care a început în 1991 și s-a încheiat în 2019. Ancheta OCCRP afirmă că cel puțin 5 milioane de dolari în finanțare pentru Qazaq i-au venit lui Oliver Stone de la o fundație a lui Nazarbaiev.
Film de propagandă plătită care s-a arătat din start un eșec. Puțina atenție pe care a primit-o Qazaq a fost în mare parte negativă, criticii atacând filmul pentru laudele deșănțate aduse dictatorului Nazarbaiev (stil nu foarte diferit de seria de interviuri ale lui Stone din 2017 cu Vladimir Putin).
În treacăt fie spus, deriva lui Oliver Stone spre adularea (plătită) a dictatorilor începuse cu documentarele lui apologetice despre răposatul Fidel Castro. A urmat spălarea filmată artistic a lui Hugo Chávez și a altor autocrați patriarhi sud-americani, ca în final să avem un film servil despre Putin (The Putin Interviews) și unul, Ukraine on Fire, în care Oliver Stone justifica anexarea Crimeei.
Dacă toate acestea puteau fi văzute ca un fel de orbire, sau fascinație pentru cei puternici, penultimul documentar al lui Oliver Stone, Revealing Ukraine, atinsese deja, așa cum scrisese site-ul Daily Beast, culmea rușinii (sau a nerușinării, mai degrabă).
Dance me to the end of love
Dar în 2020 avusese deja loc în Austria scandalul și stupefacția generate de aceea că fosta șefă a diplomației austriece, ministra de externe Karin Kneissl, a acceptat să lucreze pentru platforma multimedia a propagandei ruse Russia Today.
Implicarea Rusiei în politica austriacă, chiar până în inima fostului guvern de coaliție, ieșise la suprafață odată cu cazul fostului lider al Partidului Libertății, de extremă dreaptă, Heinz-Christian Strache. Strache era vicecancelar în luna mai 2018, când a apărut o înregistrare video filmată cu camera ascunsă, înfățișându-l într-o vilă din Ibiza, unde promitea contracte publice unei pretinse nepoate de oligarh rus în schimbul sprijinului financiar și electoral.
Premierul conservator Sebastian Kurz a pus atunci de îndată capăt coaliției de guvernare cu formațiunea lui Strache, convocând anticipatele. În octombrie, Partidul Libertății a căzut cu aproape 10 puncte obținând doar 16% din voturi, în vreme ce Partidul Poporului al lui Kurz a ieșit învingător cu 37% și a format alt guvern.
Dar în august 2018 deja, spre surpriza generală, la nunta lui Karin Kneissl, ministra de externe a Austriei, venise ca musafir Putin în persoană. Ba chiar Putin a dansat atunci, în târgul Gamlitz, cu mireasa, care conducea diplomația țării. Între timp fosta mireasă îmbujorată a devenit colaboratoare la Russia Today.
Cum scria la München Süddeutsche Zeitung (făcând, fără să-l numească, o aluzie și la fostul cancelar socialist german Gerhard Schröder, numit de Putin în conducerea Gazprom).
Karin Kneissl pare chiar a o rupe acum cu trecutul, după ce ea a fost activă în ultimele luni, lăudând prin interviuri politica lui Putin. La Moscova, Rossiiskaia Gazeta, ziar foarte apropiat de Kremlin, anunța în 2020 că ea a depus plângere la poliție împotriva soțului pentru violență domestică. Foarte popularul Moskovski Komsomoleț anunțase același lucru cu un titlu mai plastic: Pe favorita lui Putin a bătut-o bărbatul.
Sigur, ea va putea oricând să pretindă că nu a făcut toate acestea pentru bani, ci din recunoștință pentru darul lui Putin, care la nunta ei i-a adus cu avionul Corul Cazacilor de pe Don.
Pelerinajul vedetelor la Putin
Oliver Stone este însă doar unul din mulții artiști, cineaști și actori occidentali care au mers în pelerinaj la Putin. Gérard Depardieu este de asemenea "persona non-grata” în Ucraina și i s-a interzis intrarea pe teritoriul Ucrainei.
Ministerul ucrainean al culturii îl consideră pe Depardieu, devenit cetățean rus, o „amenințare la adresa securității naționale" și l-a pus pe lista a 600 de personalități din lumea întreagă care nu au dreptul să intre pe teritoriul țării, în primul rând pentru că sunt considerate prea apropiate de Moscova și de Putin.
Pe lista neagră a artiștilor străini care nu pot intra în Ucraina se mai află regizorul sârb-bosniac Emir Kusturica, precum și numitul actor american Steven Seagal.
Pe lista neagră ar mai putea intra și actorul Mickey Rourke, care s-a fotografiat în mod special în Moscova cu un tricou cu chipul lui Putin, pe care tot spune că îl admiră.
Tot pe lista neagră a Ucrainei se mai află Jean-Claude Van Damme și Hilary Swank, care au mers la aniversarea dictatorului cecen Ramzan Kadîrov, cel care i-a dăruit lui Gérard Depardieu un apartament în Groznîi, Cecenia.
Actrița americană Hilary Swank i-a cântat în public, la Groznîi, lui Ramzan Kadîrov, de ziua lui: "Happy Birthday Mr. President" (exact ca Marilyn Monroe lui Kennedy)… pentru 500.000 de dolari.
** Viziunea optimistă: cele trei erori ale lui Putin**
Prima greșeală a lui Putin a fost să-și subestimeze inamicul. Poate că a crezut în propria sa propagandă: că Ucraina nu este o țară adevărată, ci o creatură artificială a CIA, condusă de impostori disprețuiți de oamenii pe care îi guvernează. Dacă s-a așteptat ca Ucraina să se prăbușească la prima demonstrație de forță, el nu ar fi putut greși mai mult.
A doua eroare a lui Putin a fost să-și gestioneze greșit forțele armate. Aviația rusă nu a reușit până acum să domine cerul. Putin s-a străduit să-și asigure populația de acasă că Rusia nu e vârâtă într-un război, ci doar în ceea ce el numește o operațiune de „denazificare”. Soldații, nesiguri pe ce ar trebui să facă, se așteptau să fie primiți ca niște eliberatori. Dacă Putin ordonă trupelor să-și măcelărească vecinii ucraineni, ei s-ar putea să nu se supună. Dacă mulți soldați ruși vor muri în continuare în încercarea de a zdrobi orașele ucrainene, așa cum este probabil, Putin nu va putea să ascundă asta acasă.
Și a treia greșeală a fost să subestimeze Occidentul. Din nou, poate că a crezut că Vestul e prea decadent și egocentric pentru a răspunde. Ca un dictator căruia îi este greu să înțeleagă că oamenii pot avea o autentică dorință de democrație, el a fost sigur surprins de sprijinul popular occidental pentru Ucraina - sprijin care îi arată pe londonezi cântând imnul ucrainean, iar Poarta Brandenburg din Berlin aprinsă în culorile azur și aur ale drapelului ucrainean.
