Corespondență Dan Alexe | Coalițiile guvernamentale, chiar „monstruoase”: o regulă, nu o excepție
Sistemul politic al alternanței simetrice bi-partinice, succedându-se cu o regularitate aproape estetică, așa cum se întâmplă în SUA sau în Marea Britanie, a putut să ne facă să credem că acela ar fi modelul politic ideal.
Realitatea este că asemenea sisteme aparent simetrice și extrem de stabile ar fi o regulă ideală. Realitatea este însă departe de asta. S-a putut crede chiar și invers, de pildă că fărâmițarea politică ar fi mai degrabă un semn de democrație, deși exemplele concrete au arătat că ea poate duce direct la instabilitate cronică. Un asemenea exemplu au fost, de pildă, primele alegeri libere din Polonia, în 1991, când, datorită pragului electoral foarte coborât, mai bine de 100 (o sută!) de partide au participat la alegeri, dintre care 29 au intrat în Parlament. Niciunul din acele zeci de partide nu a obținut atunci mai mult de 13% la scară națională, ceea ce a dus la un Parlament total disfuncțional.
Ce poate însemna și cum poate funcționa un guvern de coaliție
Există țări cu un sistem politic baroc, unde un guvern nu poate fi decât de coaliție: Belgia de pildă. Țările de structură federală și multi-etnică au cel mai adesea, precum în cazul Belgiei, partide politice împărțite pe linii etnice, ceea ce face că este absolut imposibil ca o formațiune politică să conducă singură. E nevoie atunci de un guvern de coaliție sau o coabitare.
În Belgia, de pildă, este absolut obligatoriu - și oricum nu s-ar putea face altfel - ca guvernul să fie compus din reprezentanți politici atât ai francofonilor, cât și ai flamanzilor.
Pe lângă asemenea complicații politice, un model complex de guvernare de dat de ceea ce se numește “coabitare". Altfel zis - „a locui in comun”. E vorba în general de sisteme politice prezidențiale, sau semi-prezidențiale, în care președintele și guvernul reprezintă partide politice, sau coaliții, rivale. România a cunoscut asta foarte bine în ultimii ani, prin rivalitatea permanentă dintre președintele conservator Băsescu și guvernul condus de Victor Ponta, socialistul (pe atunci, deși ulterior și-a atribuit uit multe culori polititce, inclusiv msi recent "suveranistul"). Atât de multe culori politice a putut avea Victor Ponta, încât înainte de pandemie, la Bruxelles, exact pe pe 22 martie 2018, l-am auzit cu urechile mele, invitat fiind el de ECR, group politic anti-european, cărora Ponta le-a spus mândru euroscepticilor că el este un om de dreapta.
PONTA: — „Vreme de 15 ani am fost membru al Partidului Social-Democrat din România. Nimeni nu-i perfect! Am fost cinci ani liderul PSD și patru ani premier”, a zis el… explicând că deoarece socialiștii sunt istoviți (exhausted) peste tot în Europa, el a decis că va fi de acum înainte de dreapta.
Nu trebuie să uităm nici în ce fel a devenit Victor Ponta premier după “puciul parlamentar” din 2012. Anterior, “coabitarea” dintre președintele Băsescu și premierul Tăriceanu a funcționat cu chiu cu vai până în momentul aderării României la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007). După acest moment, conflictul dintre președinte și premier a degenerat într-o criză politică ce a cuprins întreaga coaliție guvernamentală. Criza politică a culminat cu suspendarea lui Traian Băsescu și organizarea primului referendum pentru demiterea președintelui țării.
A urmat alianța “împotriva firii” numită Uniunea Social Liberală (USL) formată din PSD și PNL. Guvernul Victor Ponta a devenit primul cabinet instalat ca urmare a aprobării unei moțiuni de cenzură în Parlament. Legitimitatea acestui cabinet nu se sprijinea pe o majoritate parlamentară rezultată în urma unor alegeri legislative, ci pe reconfigurarea unei noi majorități parlamentare în jurul USL, la care s-su raliat și minoritățile naționale, în special UDMR. In Franța, s-a întâmplat chiar ca o coabitare să fie precipitată, grăbită, produsă s-ar putea spune printr-o eroare de apreciere politică. Astfel, fostul președinte francez Jacques Chirac, pe vremea când mandatul prezidențial era încă de șapte ani, în 1997 a ținut să dizolve Parlamentul, în contextul unor greve, sperând să obțină o majoritate parlamentară mult mai solidă pentru formațiunea lui conservatoare, în cei cinci ani de mandat ce îi rămâneau. In loc de asta, în alegerile precipitate, care nu erau deloc necesare, au câștigat socialiștii, rămânând la putere cinci ani, cadou politic neașteptat, ducând la o coabitare extrem de dificilă. Chirac încercase să-l imite în asta pe predecesorul său, François Mitterrand, care cu un deceniu inainte, în 1988, făcuse exact același lucru, dizolvase parlamentul pentru a scăpa de guvernul de dreapta care atunci era condus… de el, de Jacques Chirac. Numai că acolo unde Mitterrand reușise, în cazul lui Chirac totul s-a întors împotriva lui și a trebuit să conducă cinci ani cu un guvern ostil și un parlament în permanentă sfâșiere internă. Dar să nu uităm nici cazul clasic, de școală, al Italiei, care în deceniile de după război, a fost într-o stare de instabilitate politică permanentă, cu guverne care se schimbau anual și partide a căror etichetă politică avea puțină importanță, întrucât fiecare din ele era mai degrabă domeniul personal al liderilor momentului, precum răposatul Berlusconi.
Trebuie văzut însă și reversul medaliei, care e acela că modelul politic al coabitării unor coaliții este de fapt un epifenomen al unei autentice democrații. Doar în democrații o țară poate funcționa în vreme ce e condusă simultan de formațiuni politice deseori rivale. Toate acestea sunt teorii frumoase, însă, dar cum se vede - în România teoria nu funcționează.
PNL și o “monstruoasă coaliție” încă din timpul lui Cuza
Trebuie să ne mai amintim și istoria: istoria acestui partid, PNL, care l-a lepădat astăzi pe premierul Bolojan, a fost, sub Brătienii fondatori, o lungă serie de trădări și alianțe împotriva firii.
Brătianul tatăl, fondatorul partidului, era atât de disperat să-l oprească pe Cuza de la aplicarea reformelor, în special cea agrară, încât s-a unit cu dușmanii naturali ai liberalilor, conservatorii, formând acea Monstruoasă Coaliție care l-a răsturnat pe Domnitor si aducând în locul lui un prinț neamț. Nu mai contează că și Cuza avea un caracter dificil și autoritar; voia însã să aplice niște reforme, iar liberalii presupuși a reprezenta progresul s-au aliat cu sefii politici ai celei mai retrograde caste de latifundiari de atunci din Europa pentru a-l rãsturna. Evident, liberali dupa nume, dar cu baza si finantele provenite tot din boierimea de la sate. Exact ca azi…
A urmat obscenul șir de demnități în fruntea statului ale tatălui și feciorilor Bratianu, care au blocat mașinăria partidului liberal transformându-l într-o afacere de familie. Unirea, desigur, da, Brătienii au fost, ca toata clasa politica, în spatele Unirii, însă toată lumea era pentru asta, inclusiv marile puteri învingătoare. In schimb, la 1907, valuri de hemoglobină au fost pe obrazul lui Ionel Brătianu, ministrul de interne, care, precum tatăl său Ion, care a preferat să distrugă sistemul politic al țării, aducând pe tron un rege străin pe care spera să-l poată controla, liberalul Ionel Brătianu și filo-liberalul general Averescu au hăcuit ca pe vite țăranii sălbăticiți de foame. Răscoala din 1907 reprimată în sânge de liberali!
Această notă putând fi extinsă la nesfîrșit, am să mă opresc provizoriu aici… dar mai terminați cu Brătienii pronunțat cu dezolare hohotitoare că partidul PNL de azi nu mai e ca odinioară.
Felicitările socialiștilor europeni Evident, socialiștii din Parlamentul European (PSE) au fost primii care au felicitat PSD și anunțat că solicită un “guvern pro-european stabil, cu o conducere reînnoită”.
Secretarul general al PSE, Giacomo Filibeck, a declarat: „România are nevoie de un guvern care să ofere stabilitate și îmbunătățiri reale în viața oamenilor. Nu este vorba doar despre acorduri politice, ci despre protejarea cetățenilor de incertitudinea economică, consolidarea echității sociale și restabilirea încrederii în instituțiile democratice. Social-democrații sunt pregătiți să susțină o cale de urmat care pune oamenii pe primul loc”.
Cât despre posibilitatea unui guvern de coaliție PSD-AUR în România, să nu uităm că și în Grecia, premierul Alexis Tsipras și-a făcut guvern în 2015 combinând, pentru a obține o majoritate, locurile din parlament ale alianței sale de stânga Syryza cu cele ale partidului ultranaționalist de dreapta (un soi AUR elen) Grecii Independenți ai conspiraționistului care avea să devină ministru al apărării Panos Kammenos.
