Corespondență Dan Alexe | Toporul, baltagul sau securea? Care e mai „românesc”?
În vârful Columnei lui Traian, după înfrângerea dacilor, în vreme ce romanii învingători construiesc de toate în Dacia abia cucerită - orașe, forturi, poduri, hambare etc. - vedem un soldat roman care mânuiește vârtos o secure.
Acum, *secure *s-a presupus întotdeauna că ar veni direct din latinescul securis sau seculis, cu același sens.
Etimologia în cadrul latinei a lui securis e clară, ajunge să verificăm în uriașul dicționar etimologic latin al lui Ernout & Meillet: de la verbul secō, a tăia, a reteza (rădăcina sek-), de unde avem și modernele sectă și secțiune și sector și secator, ba chiar, după unele ipoteze, poate chiar și sexus, sek-s-us, de la separarea între bărbați și femei, căci avem deja în latină sexus virile și sexus muliebre.
Problema cu securea care ar veni în linie dreaptă de la securis este foarte simplă: în limbile slave, nu doar în cele din Balcani, dar chiar și în rusă (deși mai des se folosește топор, topor), secure este sekira. Este sekira (секира) mai ales în macedoneană, limba slavă din Balcani care împărtășește cele mai multe trăsături comune cu româna.
În schimb, spe deosebire de meglenită, e revelator că aromâna este și aici aparte și nu prea cunoaște securea. Aromâna are doar băltằ (baltag, ca în romanul lui Sadoveanu) și topor, ambele din turcă.
Aceeași problemă se pune și în cazul secerei, care e dată ca venind direct din latinescul sicilis; se uită insă (dinadins sau din neștiință) verbul sud-slavic
Desigur, atât securea = sekira, cât și seceră, a secera și sud-slavonescul „seče” nu exclud cu totul posibilitatea supraviețuirii latineștilor „securis” și „sicilis” pentru secure și seceră. Ce s-a putut întâmpla a fost că slavonismele fiind similare cu latinismele, asta a ajutat la păstrarea celor din urmă.
„Securis” și „sekira” doar s-au întâlnit în Balcani, dând *securea *românească. La fel și sicilis (secera) s-a întâlnit cu verbul slavonesc *seče *(tot de la sek-, a tăia, a reteza, de la care avem așadar secure, seceră, sex și tot ce am mai zis…).
S-a întâmplat la fel ca în cazul evoluției termenului „sanctus”, care a dat în română vechiul > „sînt”, sau scurt: „sîn”, ca în „Sîn-Nicolau”, dar care, prin contaminare cu slavonescul sventŭ (свентъ) a dus la modernul atestat sfînt (sfânt, potrivit noii oribile ortografii oficială a Academiei Române), cu acel -F- intern luat din slavă. Doar câteva picanterii din ce ne inspiră columna lui Traian în legătură cu evoluția limbii române…
Ah, iar „securea” există doar în meglenită, dialectul sudic cel mai apropiat de româna nord-dunăreană, nu și în aromână, unde lipsește cu desăvârșire.
