Revista presei interbelice: Lipsa școlilor și a educației pe timpul ocupației țariste se resimțea în Basarabia anului 1926
În ediția din 2 iunie 1926, ziarul România Nouă publica un articol despre viitorul culturii basarabene. Autorul respingea ideea că Basarabia ar duce lipsă de talent și susținea că problema a fost lipsa școlilor și a educației în perioada țaristă.
El se întreba ce s-ar fi ales de Coșbuc, Slavici, Eminescu și Creangă, născuți în Moldova din dreapta Prutului, dacă nu ar fi avut parte de învățătură și de dascăli care să le descopere talentul. Articolul amintea și numele lui Alexei Mateevici, considerat cel mai talentat fiu al Basarabiei, și îi îndemna pe cititori să privească provincia cu răbdare și încredere.
Autorul concluziona că Basarabia este „colțul cel mai tânăr al patriei noastre”, iar generația nouă, crescută după 1918, citind literatura română și iubind doinele strămoșești, va da, la rândul ei, poeți și scriitori de valoare.
În România Nouă apărea și un articol despre absolvenții primelor generații românizate. Iorgu Tudor scria despre prima generație de liceeni basarabeni care își încheia studiile după românizarea școlilor începută în toamna anului 1918. Autorul amintea că, la început, puțini elevi și chiar profesori cunoșteau bine limba română, manualele lipseau, iar mediul urban era dominat de limba rusă.
După opt ani de eforturi, în 1926, acești tineri deja absolveau, însă articolul critica examenele finale foarte severe și avertiza că mulți dintre ei riscau să fie respinși și să nu poată continua studiile universitare.
În același ziar apărea și un articol bisericesc din care aflăm că în Arhiepiscopia Chișinăului nu existau parohii vacante de preoți sau cântăreți bisericești. Totodată, era anunțată continuarea apariției revistei bisericești Luminătorul, considerată un important mijloc de legătură între clerul din Basarabia și cele trei eparhii ale provinciei.
În aceeași notă se anunța că Dionisie Erhan va purta pe viitor titulatura de „Tighineanul” în loc de „Ismailianul”, iar părintele Ioan Mihălcescu sosise la Chișinău pentru a prezida examenele de absolvire a Seminarului Teologic.
Tot în acea zi, Consiliul de Miniștri de la București discuta problema emigrărilor din Basarabia. În acei ani, mii de locuitori ai Basarabiei plecau spre Brazilia, atrași de promisiunea unor terenuri și a unei vieți mai bune. Problema era că mulți își vindeau gospodăriile și pământurile dobândite prin împroprietărire înainte de plecare. În plus, o parte dintre emigranți au întâmpinat dificultăți la intrarea în Brazilia sau nu au găsit condițiile promise, iar autoritățile române au fost nevoite să se ocupe de repatrierea unora dintre ei.
Deci, la fel ca și azi, se emigra în căutarea unui trai mai bun, doar că destinația nu era Italia sau Germania, ci Brazilia.
În același ziar se analiza situația din Rusia sovietică pe baza informațiilor apărute în presa vremii. Concluzia autorului era că, în Rusia sovietică, o mare parte din informațiile economice și politice importante erau ținute sub controlul strict al statului, ceea ce făcea dificilă cunoașterea situației reale din interiorul țării.
În același an, reapărea și revista Albina, fondată de Spiru Haret.
Într-un articol, un autor publică amintirile unei bătrâne de 78 de ani din județul Fălticeni despre viața din jurul anului 1850.
Bătrâna le spune tinerilor: „Măi nepoțele, să nu vă mai faceți păcate spunând că-i greu azi de trăit. Acum e raiul lui Dumnezeu pe pământ”*.
Ea povestește că, pe vremuri, oamenii își făceau hrube pe sub casă ca să fugă de tătari și de alte năvăliri, că băieții erau luați de mici la muncă pe moșia boierului, iar cei care nu plăteau dările erau bătuți și umiliți pe muzică de lăutari. În case nu existau sobe, ferestrele erau făcute din „piele de bardăzan”. Plugurile și sapele erau din lemn. Bărbații purtau plete până la umeri și își ungeau părul cu unt pentru bătăi, ca să nu poată fi apucați de cap. Dumineca n-aveai voie să faci foc, că era păcat. Feciorii boierului intrau în curte, verificau și, dacă te prindeau, îți spărgeau oalele și ceaunele. Fetele nemăritate umblau cu capul descoperit chiar și iarna, iar femeile căsătorite purtau permanent o cununiță specială pe cap.
Concluzia bătrânei este simplă și directă: oricât s-ar plânge oamenii din 1926 de vremurile lor, față de cele trăite de părinții și bunicii lor, lumea se schimbase enorm în bine...
Cam așa putem spune și azi, peste 100 ani...
Autor: Dan Melnic
