O samă de cuvinte | „Te cuprind!”, sau: „free hugs” în Moldova…
„Te cuprind!”... Și auzi de îndată hohote de la bucureșteni!… Nu știu să existe alt popor unde oamenii să se acuze sistematic și cu atâta îndârjire de necunoașterea regulilor limbii literare, așa cum se întîmplă la români.
În ultimele două-trei decenii, de la căderea comunismului încoace, au fost publicate sumedenie de gramatici și dicționare, academice sau doar redactate de cinovnici anonimi, puși la caznă de ministerele succesive ale învățământului și care s-au străduit să născocească reguli noi, din ce în ce mai stricte, totul ducând la o tiranie a scribilor, fariseilor și cenzorilor care au transformat regulile limbii în algebră seacă. O rigiditate cumplită a pătruns toate sferele comunicării. Limba așa cum e predată în școli și reglementată arid în noile gramatici a devenit seacă, mecanică, iar oamenii râd unul de altul când „încalcă” unele noi reguli ale Academiei de care mulți nici n-au auzit.
La asta se adaugă un dispreț - nu întotdeauna formulat, dar latent - din partea vorbitorilor dialectului muntenesc (bucureștean, mai precis) față de aproape orice accent provincial sau formă de regionalism - mai puțin față de ardelenisme, căci până și bucureștenii cei mai sectanți lingvistic păstrează o formă de sentiment de inferioritate față de presupușii „mai occidentalizați” timișoreni, sibieni sau clujeni. Acum, până și bucureștenii au ajuns să se fandosească cu adjectivul ardelean (luat din germană) „fain”: -- „Vai, ce fain!”...
Moldovenii în schimb, de ambele părți ale Prutului, rămân subiect frecvent de ironie, iar mulți chiar caută să-și ascundă accentul, deși deseori îi trădează anumite expresii.
Să luăm, de pildă, frecventa în Republica Moldova expresie, pronunțată la plecare, sau scrisă la finalul unui mesaj, ca formulă de despărțire: „Te cuprind”. E greu de văzut de ce stârnește hilaritate. Unii ar spune (ipoteză eronată, evident) că ar fi o influență din englezește, „to hug”. Aiurea, zic alții: e un calc din rusă: te cuprind = я обнимаю тебя.
În realitate, „a cuprinde” e o banală moștenire latinească (comprehendere, a „prinde din toate părțile”, care în franceză și spaniolă a luat sensul de a înțelege = comprender, comprendre), iar în vechime zisa vorbă avea chiar și un tâlc războinic, cum scrie cronicarul moldovean Grigore Ureche despre manevrele de învăluire a vrăjmașului: „au repezitu cu cărți [ordine scrise] în toate părțile, să cuprinză marginea”.
„Să cuprinză marginea”, adică să o învăluie și să o strângă. Așa cum îi cuprind eu acum pe toți ascultătorii, înainte de acest sfârșit de săptămână, sau „weekend”, englezism practic, util, nu ca cele pe care le auzim de la pretențioșii siluitori ai limbii, fixați obsesiv pe regulile din dicționar, dar care vorbesc o limbă împănată cu englezisme precum „narativa”, sau „a aplica” în loc de a candida, sau folosesc obsesional termenul „fix” (fix acolo, fix atunci), când pentru acel „fix” avem atâtea echivalente firești: - „tocmai”, „pe când”, „în clipa”, „taman” și un întreg lanț de expresii și adverbe prea numeroase și variate pentru această epocă a noastră „fix” a vitezei...
Aș cuprinde din toate forțele pe cel sau cea care ar (re)învăța să vorbească și să scrie natural, limpede gramatical și fără teamă de chingile academice. Chingi care ajung să sufoce chiar și textele literare. E departe vremea în care un pedant pompos îi reproșa lui Victor Hugo că nu știu ce cuvânt folosit de el nu era francez, Hugo i-a răspuns: „O să devină”.
