O samă de cuvine | A zămisli, zămislire – afinități tulburătoare între română și meglenită
«Și atunci a cunoscut Adam pe Eva, femeia lui, și a zămislit și a născut.» (Facerea 4:1). În limba română, verbul a zămisli are o etimologie stranie și poetică, pentru că nu e altceva decât verbul, împrumutat direct din limbile slavilor de la sud de Dunăre, zamisliti, unde înțelesul e strict acela de a imagina, a gândi, a crea ceva în cap.
A avut însă loc o alunecare semantică, cum se întâmplă deseori prin chalchiere rău înțeleasă. În slavonă, sensul și construcția sunt foarte transparente: e vorba de un compus format din za-, prefix ce indică începerea acțiunii, și misliti, verbul elementar care înseamnă „a gândi“. Za-misliti înseamnă, așadar, a imagina, a crea prin gând. Nu intervine aici nici cea mai mică nuanță fizică sau sexuală. Dar în română verbul a fost împrumutat (poate sub influența unei pierdute noțiuni latinești de pro-creare?) cu sensul de „a face copii“.
În cele din urmă, alunecarea lui zamisliti slavonesc (a imagina, a gândi) spre „a zămisli“ în română (a face copii) ne trimite involuntar spre acea povestire a lui Borges, «Ruinurile circulare», în care un yoghin se izolează în pustietate pentru a crea în gând (doar prin forța minții) un copil… care în cele din urmă devine real.
Explicația o găsim în tradiția biblică românească veche, unde apar formule de tipul: „a zămislit fiu”, în mod limpede sub influența venită din Ardealul catolic sau lutheran. Astfel, găsim în Biblia latină, în Vulgata, expresii precum «At illa concepisse se videns», unde „a concepe” (concepisse) înseamnă a da naștere, nuanță regăsită sub influență biblică și în maghiară, unde verbul "szülni" înseamnă a naște, dar în sintagme precum „a képzelet szüleménye”, aceeași rădăcină verbală desemnează produsul imaginației, alunecare de sens petrecută și în română cu slavonescul „a zămisli” și „zămislire”.
Schimbarea de sens s-a produs, desigur, fără ca vorbitorii să-și dea seama. De aceea structuralistul francez (fiind structuralist ȘI francez, e inutil să precizăm că mai era si marxist) Roland Barthes spunea, pentru a ilustra caracterul inflexibil al regulilor lingvistice, că „limba e fascistă”. Altfel zis: ea ne domină și ne încalecă și ne îngrădește fără ca noi să putem în mod voit să o modificăm. Limba ne zămislește!
Aici intervine meglenita, cu alte zămisliri
Aceasta nedumerire se mai limpezește însă când constatăm că româna nord-dunăreană are afinități mult mai mari cu meglenita decât cu a-româna (limba vlahilor), cu toate că meglenita pare să se fi vorbit dintotdeauna într‑o regiune foarte sudică a Balcanilor, de la granița de sud a Macedoniei și în Grecia înspre Salonic.
Spre deosebire de română, în meglenită s-a păstrat în paralel, din bulgara veche, și verbul simplu „misliri” simplu = a gândi, precum și mislă = gând. Interesant este însă și că româna, dacă a avut vreodată echivalentul lui „mislă”, l-a înlocuit, răspândindu-se dincolo de Dunăre, în Ardeal, printr-un termen luat din maghiară: „gând” (pe care, evident, nu-l vom găsi în meglenită).
Acum, formarea unor termeni noi cu ajutorul prefixului bulgăresc za-, care indică începerea unei acțiuni, este banală în meglenită. Așa avem, cu prefixul slavon za- lipit multor verbe de origine latină: „zălăcrămàri” (a începe să lăcrimezi); „zămăncàri” (a începe să mănânci); „zăclătinàri”, „zălătràri”, „zămăsticari”, „zădunari” (a începe a culege) sau, cu un alt sens al prepoziției: „zălăsari” (a lăsa de la tine, a lăsa puțin). Asta ne trimite, iată, spre originea românescului „a zămisli”.
Cum Psaltirea a ză-unit gândirea și procrearea
Iată așadar un rest al apropierii, în negura timpurilor neatestate în scris, a românei de graiul meglenit. Nu există altă explicație, prin vreo închipuită „simultaneitate” prin care românii din Maramureș și, peste Carpați, în Bucovina actuală, ar fi zămislit deodată în cap prefixul bulgăresc za-, care este de pildă mult mai puțin folosit în sârbă.
Cu atât mai mult cu cât verbul „a zămisli” este foarte vechi în română și apare deja în marile texte religioase ale secolelor XVI–XVII, unde capătă sensul solemn de: a concepe; a procrea; a da naștere în pântece; iar în textele creștine: „a zămisli pe Hristos”, „a se zămisli din Duhul Sfânt” etc. Asta îl face fascinant, fiindcă unește gândirea și procrearea.
Și încă un detaliu delicios: substantivul „zămislire” a devenit pe alocuri mai important cultural decât verbul însuși. În multe texte vechi întâlnești mai des „zămislirea” decât „a zămisli”, ca și cum limba ar fi preferat misterul procesului în locul acțiunii concrete.
În sfârșit, cu o mică prudență filologică: prima atestare sigură pe care o putem invoca rapid este în Psaltirea coresiană / slavo-română a lui Coresi, 1577, în Psalmul 50/51: „în fărădelegi am fost zămislit…”
Formula psalmică a fost probabil poarta prin care „zămisli” a intrat solemn în limba bisericească românească - un cuvânt slav la origine, dar românizat semantic până la a deveni aproape teologic.
