O samă de cuvine | «Jos în stradă»… Virgula, semicolonul și alți viermișori ai ortografiei bunei scriituri
«A-ți cunoaște bine limba întărește sistemul imunitar. » (Erri De Luca, într-un interviu în cotidianul francez «Libération»)
Erri De Luca e unul dintre cei mai eleganți scriitori actuali, unul din cei care cântăresc fiecare frază, care nu pot arunca pe pagină vorbe doar ca să descrie ce se întâmplă acolo, dintre cei care știu că singurul scop al scriiturii este limba însăși.
Nimic de-a face cu fraza șleampătă și leneșă a lui Houellebecq. Și câtuși de puțin genul de om care și-ar publica jurnalul în timpul vieții. Prea mult respect pentru limbă ca să mintă cu: “Duminică, 27 septembrie, m-am sculat și plouă.” Totul e mincinos într-o asemenea frază, inclusiv virgulele, data și conjuncția “și”.
La ce poate duce absența unei virgule?
Și pentru că am ajuns la punctuație și la melodicitatea frazei scrise, să vedem mai întâi la ce poate duce absența unei virgule. Iată un celebru vers popular în România: --
«Trenule mașină mică Unde-l duci pe Ionică?»…
Versurile au stârnit mereu perplexitate: de ce trenul, cu uriașeasca lui locomotivă, e numit "mașină mică"?
În realitate, acolo doar lipsește o virgulă, ceea ce duce la confuzii, mai ales cântat rapid: “trenule-mașină-mică”. Da, pur și simplu lipsește acolo virgula dătătoare de sens, deoarece în intenția rapsozilor aveam o succesiune de mijloace de locomoție și transport pe care cântăreața le interpela viguros, invocând:
— «Trenule» (virgulă), «mașină mică» (virgulă),… apoi, potențial «măgărușule» (virgulă) — «oh, tu, cvadrigă» (virgulă) - «dar și tu, fotoliu rulant, unde-l duci pe Ionică?» Și iată cum punând o virgulă între "tren" și "mașină mică" se rezolvă o enigmă de generații.
La ce poate însă duce abuzul de virgule?
Să luăm însă și cazul invers: - La ce poate duce abuzul de virgule, iar nu absența lor? Obsesia cu virgulele trântite peste tot ca să separe fiecare părticică de discurs este nu doar contraproductivă, dar rezultatul e că, de fapt, multele virgule îngreunează foarte adesea lectura.
Îmi amintesc și acum lupta pe care a trebuit s-o duc cu un editor de carte, când, examinând rezultatul final al corecturilor lui, înainte de tipar, nu-mi recunoșteam unele paragrafe, pentru că deveniseră mult prea presărate cu virgule. Virgule împroșcate inutil, de exemplu, într-una din povestirile pe care respectivul editor le corectase, aveam un personaj care cădea pe fereastră, iar paragraful următor începea cu indicarea locului unde a fost găsit și anume, "jos în stradă". Ei bine, între "jos" și "în stradă" apăruse deodată o virgulă, apoi după "stradă" venea altă virgulă și întreaga frază era fărâmițată între semne grafice inutile. I-am explicat asta, iar el nu a acceptat, însă până la urmă l-am uzat prin insistențe și a abandonat.
Și asta ne amintește de cei care cred că o virgulă marchează respirația la lectura cu voce tare. Câtuși de puțin!… căci exemplul dat: “jos în stradă”m ar arăta contrariul. Nimeni nu face pauză după adverbul de loc “jos” când spune “jos în stradă”.
Excesul de virgule îngreunează așadar și obosește ochiul. Așa încât aș recomanda un gen de scriere, mai ales în jurnalism, în care fraza să arate cât mai curat. Pentru că ochiul nostru, exersat chiar fără să ne dăm seama, e capabil de mai multe secole încoace să capteze uneori chiar o frază întreagă dintr-o singură clipire de pleoape.
O virgulă excedentară este și mai cumplită când apare între subiect și predicate în citate luate ca niște pompoșenii de pe Internet și date mai departe. Asta pentru că cine ia meme de pe internet nu știe să scrie…
Astfel, văzusem odată la cineva cu pretenții intelectuale un citate pe Facebook luat din Jung, rău ca un joc de cuvinte, dar cu o virgulă inutilă, ba chiar interzisă:
«Cine râde la umbră, râde mai bine.»
E doar u exemplu despre cum unii siluiesc ortografia preluând un joc de cuvinte ca ăsta cu “umbra” lui Jung, fără să vadă că virgula nu are ce căuta între subiect și predicat!… Căci sintagma (“cine râde la umbră”) este subiectul, cel care va râde mai bine. Nu punem așadar virgulă între ea și verb. Tot așa: — “Cine sapă groapa altuia cade singur în ea” nu poate să aibă virgulă înainte de verbul “cade”, deoarece săpătorul (“cine sapă groapa altuia”) e subiectul care va cădea. Așadar: “Cine râde la umbră (chicotitorul umbrit) râde mai bine” — fără virgulă înainte de “râde”.
Nu ați fi de acord? Ia să vedem atunci cum arată: “Cine preia meme, nu știe să scrie.” Urât, nu-i așa? Nu știe — și gata! Să sperăm că nu predă la universitate.
Despre virgule scria și marele și comicul scriitor britanic Kingsley Amis (tatăl contemporanului nostru Martin Amis), cerând cu severitate să folosim mai puțin acea codiță grafică de punctuație. Mai ales când e pusă insistent după orice adverb, precum cele care deschid o frază: “De aceea, nu putem spune că trenul este o mașină mică etc…”
Din nou despre abuzul de virgule
Să luăm acest enunț bisericesc în abordarea chestiunii Predestinării și a Divinei Preștiințe, stricând el astfel mesajul Mântuitorului.
«Eșecurile sunt modul în care Dumnezeu, uneori, ne trage de urechi.»
Prin felul în care autorul încadrează adverbul “uneori" între virgule, reiese că noi greșim când vrem, dar că Dumnezeu ne trage doar “uneori” de urechi.
„Măi” nu trebuie urmat de virgulă
Interjecția „măi” urmată de un substantiv la vocativ NU PRIMEȘTE NICIODATA virgulă. Scriem astfel: « măi băiete », iar nu, nefiresc ochiului : «măi, băiete, tu etc…».
Scriem așadar « măi nemernicilor », fără virgulă, cum ar trebui să știe orice făptură ce lucrează cu vorbele, iar nu, afectat și incorect : « măi, nemernicilor ». Punem virgulă înainte și după „măi” doar când e interjecție separată: „De ce nu înveți, măi, punctuația corectă”? În schimb NU punem virgulă la „măi frate”, de parcă Dumnezeu ne-ar fi făcut la dictafon.
Atunci când punem însă virgule, folosite judicios, în enumerări, de pildă, este evident că un spațiu va fi lăsat după acest semn grafic, iar NU înainte.
Punct și virgulă (semicolon)
În acea Biblie (sau mai degrabă Evanghelie, date fiind dimensiunile sale reduse) a scrisului care este «The Elements of Style» a lui Oliver Strunk, găsim și îndrumarea de folosi din când în când și semnul, delăsat de mulți astăzi, sau chiar ignorat, căci pare ceva bătrânicios, de uzaj misterios: “punct și virgulă” — ; — pe care anglo-saxonii îl numesc “semicolon”. De pildă: “Este aproape cinci și jumătate; nu vom ajunge în oraș înainte de lăsarea serii.”
Desigur, este la fel de corect să scriem această propoziție înlocuind punct și virgulă cu un simplu punct și făcând două enunțuri.
“Este aproape cinci și jumătate. Nu vom ajunge în oraș înainte de lăsarea serii.”
Dacă însă se introduce o conjuncție, semnul corect va fi atunci virgula, pomenită înainte:
“Este aproape cinci și jumătate, așa încât nu vom ajunge în oraș înainte de lăsarea serii.”
O comparație a celor trei forme date mai sus va arăta clar avantajul primei. Este mai bună decât a doua formă, deoarece sugerează relația strânsă dintre cele două afirmații într-un mod în care a doua nu reușește, și mai bună decât a treia, deoarece este mai scurtă și, prin urmare, mai convingătoare.
Într-adevăr, această metodă simplă de indicare a relației dintre afirmații este unul dintre cele mai utile instrumente de compoziție. Relația, așa cum este mai sus, este de obicei una de cauză și consecință.
Așa încât propun următorul exercițiu: să folosim de câte ori se poate “punctul-și-virgula”, ca în: “M-am săturat să tot arunc cu virgule; nu cred c-o să fac vreun cancer dacă folosesc uneori și un semicolon.”
