Corespondență Dan Alexe | Irlanda preia președinția rotativă a UE: breviar politic și importanța pentru R. Moldova
Irlanda va prelua de la Cipru președinția Consiliului Uniunii Europene, miercuri 1 iulie. Consiliul UE își schimbă președinția la fiecare șase luni. Astfel, la sfârșitul lunii decembrie, Irlanda va preda ștafeta Lituaniei. Deși președinția rotativă nu conduce Uniunea Europeană în sens politic, ea stabilește agenda de lucru și poate accelera sau încetini negocierile asupra unor dosare esențiale. Iar Irlanda și-a fixat obiective ambițioase.
**Ce putem aștepta de la semestrul președinției irlandeze **
Irlanda se află la a opta președinție a Consiliului, iar Dublinul se va confrunta în special cu sarcina dificilă de a obține un acord între cele 27 de state membre privind următorul buget multianual al UE, care acoperă perioada 2028-2034.
Ciprul, care a deținut președinția rotativă în prima jumătate a anului, a publicat deja un prim proiect, dar statele membre încă își caută limitele și poziția. O nouă propunere de negociere este așteptată din partea președinției irlandeze în octombrie, cu speranța de a se ajunge la un acord până la sfârșitul anului.
Pregătirea extinderii UE: o prioritate
Pentru Republica Moldova și celelalte țări candidate, vestea bună este că extinderea Uniunii figurează explicit printre prioritățile politice ale Dublinului. Irlanda dorește să mențină ritmul negocierilor de aderare cu Ucraina și Republica Moldova și să continue, în paralel, procesul de integrare a statelor din Balcanii de Vest, în special Muntenegru și Albania. Ministrul irlandez pentru Afaceri Europene, Thomas Byrne, a vorbit chiar zilele trecute despre un „nou impuls” pentru extindere și despre dorința Irlandei ca procesul de aderare să avanseze cât mai eficient.
În practică, asta înseamnă că în următoarele șase luni Irlanda va încerca să organizeze deschiderea de noi capitole de negociere acolo unde condițiile sunt îndeplinite și să păstreze extinderea în centrul agendei europene, în ciuda războiului din Ucraina, a disputelor privind bugetul și a competiției economice cu Statele Unite și China.
Președinția irlandeză începe însă într-un moment complicat pentru Uniune. Pe agenda imediată se află implementarea noilor reguli ale Pactului european privind migrația și azilul, consolidarea industriei europene de apărare, reducerea dependențelor tehnologice, aprofundarea pieței unice și găsirea unui compromis asupra viitorului buget european. Pentru Republica Moldova, momentul favorabil nu este unul de coincidență, ci de continuum: miniștrii irlandezi vor prezida reuniunile tehnice în care se evaluează progresul Moldovei, vor arbitra eventualele blocaje între statele membre și vor putea pune dosarul extinderii pe agenda politică la cel mai înalt nivel.
Mesajul cel mai important este așadar acesta: unul dintre cele mai favorabile guverne europene față de extinderea Uniunii va coordona, în următoarele șase luni, lucrările Consiliului UE. Dacă reformele de la Chișinău continuă, Irlanda ar putea contribui solid la menținerea elanului politic care a făcut ca Moldova să avanseze atât de rapid pe drumul aderării europene.
Cine sunt irlandezii
La conducerea guvernului de la Dublin se află premierul Micheál Martin, liderul partidului Fianna Fáil, una dintre cele două mari formațiuni de centru-dreapta care domină politica irlandeză de aproape un secol. Guvernul este o coaliție între Fianna Fáil, Fine Gael și mai mulți deputați independenți. Simon Harris, liderul Fine Gael, ocupă funcția de viceprim-ministru și ministru al finanțelor, iar portofoliul afacerilor externe este deținut de Helen McEntee.
Acordul de coaliție prevede că, în 2027, Micheál Martin și Simon Harris vor face din nou schimb de funcții, Martin urmând să cedeze postul de prim-ministru liderului Fine Gael.
Deși sunt partide rivale din punct de vedere istoric, Fianna Fáil și Fine Gael sunt astăzi apropiate ideologic, ambele fiind formațiuni de centru-dreapta, puternic proeuropene și favorabile economiei de piață.
În relația cu Regatul Unit (vezi mai jos), Irlanda continuă politica urmată după Brexit: cooperare strânsă cu Londra, dar fără compromisuri în privința Acordului din Vinerea Mare și a absenței unei frontiere fizice între Republica Irlanda și Irlanda de Nord. Pentru Dublin, libera circulație pe insulă rămâne una dintre cele mai importante realizări ale procesului de pace, iar orice revenire la controale la frontieră este considerată inacceptabilă. În același timp, în politica irlandeză se discută tot mai des despre o eventuală reunificare a insulei, însă guvernul insistă că aceasta trebuie urmărită exclusiv prin dialog și prin respectarea prevederilor Acordului din 1998 (vezi mai jos).
Irlanda la cârma UE: șase luni pentru a împinge extinderea înainte
Timp de șase luni, miniștrii irlandezi vor prezida reuniunile celor 27 de state membre, vor căuta compromisuri și vor reprezenta Consiliul în negocierile cu Parlamentul European și cu Comisia. Nu este o funcție de decor, ci de mediator activ la masa unde se iau deciziile care afectează jumătate de miliard de europeni. Ministrul de Externe și al Apărării este deja menționata Helen McEntee, din Fine Gael, prima femeie care ocupă simultan ambele portofolii în istoria Irlandei. McEntee are o biografie europeană solidă: a negociat pentru Irlanda în timpul Brexitului și cunoaște dosarele europene pe dinăuntru. E cea care a formulat cei trei piloni ai președinției irlandeze: competitivitate, valori europene și securitate. Primul pilon este competitivitatea economiei europene. Irlanda vrea să accelereze eliminarea barierelor din piața unică, să avanseze integrarea piețelor financiare și să sprijine inovația tehnologică. Nu întâmplător, căci Dublin-ul este sediul european al marilor companii tech americane și are un interes direct ca regulile UE să fie clare și predictibile.
Al doilea pilon mare este bugetul european 2028-2034. Irlanda și-a asumat obiectivul dificil de a avansa negocierile pentru acest cadru financiar de aproximativ două trilioane de euro, cu speranța unui acord înainte de Crăciun. Este poate cea mai spinoasă sarcină din mandatul lor.
Dar pentru ascultătorii interesați de extinderea UE, cel mai relevant este al treilea pilon: extinderea Uniunii Europene. Dublin-ul a declarat explicit că avansarea negocierilor de aderare cu Ucraina și Moldova este o prioritate politică a președinției. La aceasta se adaugă sprijin pentru țările din Balcanii de Vest, în special Muntenegru și Albania.
Și față de Marea Britanie și frontiera din Irlanda de Nord? Irlanda are o sensibilitate istorică bine-cunoscută față de această chestiune. Atât Fianna Fáil, cât și Fine Gael au apărat constant Acordul din Vinerea Mare și au combătut orice revenire la o frontieră terestră concretă între Republica Irlanda și Irlanda de Nord. Helen McEntee a dus aceste bătălii în timpul Brexitului, când a insistat că un „backstop” ferm este „absolut necesar". Președinția irlandeză va trebui deci să gestioneze cu grijă și această tensiune reziduală, mai ales că în noiembrie Dublin-ul va găzdui summitul Comunității Politice Europene, cu aproape 50 de lideri europeni, inclusiv din Marea Britanie, dar și din R. Moldova și Ucraina.
Șase luni scurte, o agendă lungă.
Acordul din Vinerea Mare (Good Friday) și viitorul Irlandei de Nord I se mai spune Acordul de la Belfast, de la numele capitalei Irlandei de Nord, britanice și protestante. A fost semnat la Belfast pe 10 aprilie 1998 (în Vinerea Mare) de către guvernele britanic și irlandez și a fost dorit și sprijinit de majoritatea partidelor politice nord-irlandeze. Pe 23 mai 1998 acordul a fost aprobat de alegătorii nord-irlandezi prin referendum. În aceeași zi alegătorii din Republica Irlanda au votat într-un referendum separat pentru modificarea constituției în conformitate cu acest acord.
Acordul -- care a pus capăt violențelor sectare dintre catolici și protestanți -- este considerat și astăzi un mare succes al diplomației SUA, într-o vreme în care alte asemenea inițiative promovate de Washington eșuaseră. Acordul a stabilit structuri de împărțire a puterii în Irlanda de Nord, reunind comunitățile catolice și protestante unioniste irlandeze, marcate de ani de război civil de facto care a dus la moartea a aproximativ 3.500 de oameni. Sfârșitul acestei perioade cunoscute pur și simplu sub numele de Troubles („Necazurile”) a văzut, de asemenea, Irlanda și Marea Britanie renunțând la dezacordul cu privire la statutul Irlandei de Nord. Irlanda a renunțat la revendicarea sa asupra comitatelor din nord, condiționată de realitatea de la acea vreme, care era că majoritatea populației Irlandei de Nord dorea să rămână în Regatul Unit.
Urmările Brexitului, care au zdruncinat echilibrul politic delicat dintr-o insulă împărțită de două granițe naționale, însă până la Brexit ambele în cadrul Uniunii Europene, au accelerat discuțiile despre reunificarea Irlandei, sondajele recente arătând că un număr tot mai mare de cetățeni din Irlanda de Nord (deși sunt încă departe de o majoritate) ar favoriza unitatea cu Irlanda. Totuși, această perspectivă rămâne îndepărtată, iar pasiunile din jurul ei sunt temperate de proiectul constant de compromis politic al provinciei.
Odată cu Brexitul, și pentru a regla temporar și stabiliza chestiunea frontierei Irlandei de nord, a fost pus la punct un mecanism numit "backstop". Backstop nu e altceva decât o plasă de siguranță sau un gard de protecție, iar în cazul complicatei probleme a graniței irlando-britanice e vorba în realitate de un mecanism juridic, o înțelegere reciprocă prin care, dacă la încheierea perioadei de tranziție, nu va fi găsit un acord concret care să definească relațiile Londrei cu cei 27 de membri ai UE, frontiera să poată fi păstrată deschisă.
Asta înseamnă acel backstop / plasă de siguranță: pentru a evita ridicarea unei adevărate frontiere solide în Irlanda, Marea Britanie ar rămâne în uniunea vamală cu UE, permițând fluxul de mărfuri și oameni între Irlanda de Nord și statul irlandez ca și până acum. Partizanii Brexitului cu orice chip, chiar cu riscul ruperii de UE fără să se fi ajuns la o înțelegere, erau de altfel gata să încalce acordul de Good Friday (Vinerea Mare) din 1998 care a pus capăt ceea ce era de facto un război civil în Irlanda de Nord. Principala condiție atunci, prin care s-a ajuns la un sfert de secol de pace, era că niciodată nu se va reinstaura o frontieră acolo. Prin acea frontieră, acum invizibilă, de 500 km, trec majoritatea mărfurilor irlandeze spre UE și a mărfurilor nord-irlandeze spre Irlanda, principalul partener comercial al nordului.
Așa încât, plutește în continuare riscul revenirii violențelor sectare și a valului de terorism care a zdruncinat Irlanda de Nord în ultimele decenii ale secolului XX. Asta ar risca să relanseze bombele în discoteci, amestecul de banditism și conflict religios între catolici și protestanți, pe fundal de alcool și genunchi explodați ca pedeapsă, acel faimos kneecapping. O scurtă comparație între Irlanda și Cipru Există și o coincidență simbolică interesantă. Irlanda preia președinția Consiliului UE de la Cipru. Cele două state sunt singurele insule membre ale Uniunii care trăiesc, fiecare în felul său, drama unei insule împărțite.
În Cipru, divizarea este una militară. Din 1974, nordul insulei este ocupat de armata turcă și este controlat de autoproclamata Republică Turcă a Ciprului de Nord, recunoscută doar de Ankara. Dreptul european este suspendat în această parte a insulei. În Irlanda, situația este diferită. Irlanda de Nord nu este un teritoriu ocupat, ci face parte legal din Regatul Unit, iar frontiera dintre cele două Irlande a devenit aproape invizibilă datorită acelui Acord din Vinerea Mare din 1998 și, ulterior, apartenenței comune la piața unică europeană. Brexitul a complicat situația, dar Londra și Bruxelles-ul au reușit să evite reintroducerea unei frontiere fizice, considerată un risc pentru pace.
Asemănările se opresc însă aici. În timp ce conflictul cipriot rămâne practic înghețat de o jumătate de secol, Irlanda reprezintă unul dintre rarele exemple în care integrarea europeană a contribuit direct la reconciliere. Pentru mulți europeni, frontiera aproape invizibilă dintre Dublin și Belfast este una dintre cele mai spectaculoase reușite ale construcției europene.
O nuanță importantă
Ciprul rămâne exemplul unei divizări pe care Uniunea Europeană nu a reușit încă să o rezolve; Irlanda este exemplul unei divizări pe care integrarea europeană a făcut-o aproape invizibilă. Ambele sunt insule mici la periferia geografică a UE, ambele sunt membre ale blocului comunitar, și ambele au pe propriul teritoriu o zonă nordică care scapă controlului guvernului recunoscut internațional. În ambele cazuri, această situație creează tensiuni cu un vecin puternic din afara UE: Turcia pentru Cipru, Marea Britanie pentru Irlanda de Nord.
Unde diferența devine abisală
Cazul cipriot este, din perspectiva dreptului internațional și a UE, incomparabil mai grav. Nordul Ciprului este ocupat militar de Turcia din 1974, în urma unei invazii condamnate de ONU. Republica Turcă a Ciprului de Nord nu este recunoscută de nicio țară din lume, cu excepția Turciei. Practic, când Cipru a aderat la UE în 2004, o treime din teritoriul său era - și rămâne - în afara oricărui control al statului membru. Acquis-ul comunitar este suspendat în nord. E o situație fără echivalent în istoria UE. Irlanda de Nord, în schimb, cum am arătat, nu este un teritoriu ocupat. Este o parte a Regatului Unit, stat suveran, fostul membru UE care a ales să plece prin Brexit. Guvernul de la Belfast funcționează în baza Acordului de la Vinerea Mare din 1998, acordul de pace care a pus capăt deceniilor de conflict armat. Problema frontierei nu este una de ocupație militară, ci una de aranjamente comerciale și vamale după Brexit, rezolvată parțial prin Protocolul nord-irlandez și apoi prin Cadrul Windsor din 2023.
Implicații diferite pentru UE
Pentru Cipru, dosarul nord-cipriot a fost și rămâne un blocaj structural în relațiile UE-Turcia. Ankara candidează teoretic la aderarea la UE din 1987, dar negocierile sunt înghețate și în parte din această cauză. Ciprul, ca stat membru, a blocat în mod repetat progresul dosarului turc. Pentru Irlanda, în schimb, frontiera cu Nordul nu mai este o problemă de securitate militară, ci una de geometrie comercială post-Brexit, spinoasă, sensibilă politic, dar gestionabilă diplomatic.
O ironie istorică
Există totuși o ironie pe care merită s-o notăm: Cipru, țara care predă președinția, nu are relații diplomatice cu Turcia - stat candidat la UE - tocmai din cauza ocupației nordului. Irlanda, țara care preia președinția, tocmai a gestionat cu succes, în calitate de membră UE, negocierile de Brexit cu Marea Britanie, apărând cu fermitate Acordul de la Vinerea Mare. Una a rămas blocată în propriul său conflict insular, cealaltă l-a transformat în influență diplomatică.
Din perspectiva UE, Ciprul reprezintă o vulnerabilitate nerezolvată, iar Irlanda - un exemplu de cum o insulă mică poate transforma o problemă teritorială spinoasă în capital politic european.
