Profesor de Istorie, despre deportările din 1949: „Dacă aveai un conflict cu un vecin, depuneai un denunț și a doua zi el nu mai era”
Pe 6 iulie, Uniunea Sovietică săvârșea, acum 77 de ani, una dintre cele mai atroce acțiuni îndreptate spre distrugerea identității românești pe teritoriul actual al Republicii Moldova. Cu aprobarea lui Iosif Stalin, conducerea locală din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) a organizat cea mai mare operațiune de deportare în masă, în urma căreia peste 35.000 de persoane au fost trimise în Siberia.
„A fost o decizie politică luată de conducerea Uniunii Sovietice pe 6 aprilie 1949, prin hotărârea Consiliului de Miniștri, prezidat de Stalin. Dacă propaganda rusă susține că el nu a știut, este un fals. Stalin a participat direct la semnarea deciziei 12.90.467 SS. În documentația sovietică, 'SS' însemna 'Strict Secret', ceea ce însemna că actul nu trebuia publicat niciodată”, a declarat profesorul de Istorie, Cătălin Vacarciuc, la emisiunea „Bună dimineața” de la Moldova 1.
Această decizie descria detaliat modul de organizare a Operațiunii „Sud” (6–9 iulie), prin care urmau să fie deportate 11.280 de familii. Potrivit unui raport al poliției politice sovietice din iunie 1952, numărul total al celor deportați a fost de 35.796 de persoane, dintre care 14.033 erau femei, 11.899 copii și 8.864 bărbați. Dintre aceștia, 652 de oameni au fost îmbarcați în vagoane după data de 9 iulie 1949.
Deportările din 1941 și cele din 1949 au avut scopuri diferite. În prima operațiune, s-a urmărit distrugerea elementelor considerate ostile regimului sovietic: formatorii de opinie, intelectualitatea și conducătorii de rang înalt. În cea de-a doua, au fost vizați în mare parte țăranii gospodari și persoanele care erau bănuite de colaborare cu „fasciștii” români.
„Uniunea Sovietică nu își încheiase complet procesul de subjugare a populației românești din RSSM. Pe fundalul încheierii celui de-al Doilea Război Mondial, au mai rămas multe elemente percepute ca ostile regimului sovietic, ceea ce a determinat conducerea URSS să reia acest proces. Însă aici observăm o abordare total nouă: de obicei, copiii nu poartă răspundere pentru faptele părinților, însă, în Uniunea Sovietică, răspunderea era colectivă”, a comentat profesorul de Istorie.
Potrivit acestei logici, dacă un părinte comitea un act considerat antisovietic, copilul purta răspundere și era inclus automat pe listele de deportare.
„De obicei, tatăl era inclus neapărat în listă, fiind considerat un element periculos care ar fi putut face parte din organizații secrete de luptă împotriva sovieticilor. Mai departe, cel mai mare dintre copii, dacă împlinise vârsta majoratului sau era aproape de ea, risca în mod egal să fie deportat”, a explicat Cătălin Vacarciuc.
Potrivit istoricului, familiile erau despărțite intenționat pentru a le distruge unitatea: „Fără unitate, nu există forță. Prin împrăștierea oamenilor de-a lungul Uniunii Sovietice, iar taigaua e mare, aceștia se pierdeau”.
În plus, politica stalinistă se baza pe executarea ordinelor chiar de către organele locale. De la sate mici până la raioane și municipii mari, structurile locale colectau informații despre potențialii „dușmani ai poporului”.
„Aici a și apărut trauma colectivă. Ai noștri au colaborat cu cei care ne-au cucerit și au contribuit direct la deportare. Dacă aveai un conflict cu un vecin, depuneai un denunț, iar a doua zi vecinul nu mai era”, a relatat profesorul.
Odată ce o familie era scoasă din sat, proprietățile îi erau naționalizate instantaneu. Casa era transmisă în folosință altor persoane, iar pământul era confiscat și integrat în colhoz.
Cătălin Vacarciuc susține că Republica Moldova trebuie să înțeleagă faptul că unitatea poporului rămâne cea mai mare forță împotriva unor acțiuni similare, iar memoria colectivă trebuie folosită ca un argument de luptă împotriva tentativelor de distrugere a identității naționale.
„Aceasta este lecția: unitatea poporului poate distruge orice tentativă de crimă împotriva noastră”, a concluzionat profesorul de Istorie.
„Mi-a luat și graiul, și totul din mine”
Într-o mărturie personală tulburătoare, Tecla Cemîrtan, originară din satul Cobâlea, raionul Șoldănești, își amintește că avea doar șapte ani când doi milițieni au venit pe neprins de veste și i-au ridicat familia, deportând-o în regiunea Kurgan.
Femeia, astăzi în vârsta de 84 de ani, își amintește cum mama sa mulgea vaca chiar în acele momente și, înainte de a fi urcați în camioane, le-a dat să bea o cană cu lapte cald.
Ea povestește că, în vagonul de marfă cu care au fost transportați, toaleta era improvizată dintr-o căldare ascunsă după o pânză suspendată. Supraviețuitoarea mai spune că trenul a mers timp de două săptămâni fără să li se ofere mâncare.
Ajunsă în exil, a studiat până în clasa a IV-a doar în limba rusă, comunicarea în limba română fiind interzisă.
„Pe rusește înțeleg, dar pe moldovenește nu prea. Mi-a luat și graiul, și limba, și totul din mine”, a punctat Tecla Cemîrtan.
Pentru organizarea logisitică a acestei operațiuni masive, au fost mobilizați 3.389 de colaboratori ai poliției politice și civile sovietice, 9.050 de soldați ai trupelor de interne și securitate, precum și 22.560 de activiști locali de stat și de partid.
Planul a prevăzut punerea în mișcare a 30 de eșaloane de tren care au plecat spre Siberia și Kazahstan din 26 de gări, fiind utilizate în total 1.637 de vagoane și 3.728 de camioane.
Agenția Națională a Arhivelor a publicat listele complete ale persoanelor deportate în perioada 6–9 iulie 1949, documentele acoperind 99% dintre cei care au căzut victimă acestui val de represiuni.
CITIȚI ȘI:
