O samă de cuvinte | Doina mistrețului (sau despre originea lifto-păgâneascã a doinei)
Doina, doinița... Aflăm încă din manualele școlare pioase povești din istoria culturală a României despre unicitatea doinei… Nimeni, ni se spune, nu mai are așa ceva, nici genul muzical, nici numele… Se înțelege de la sine: noi suntem oameni ai pădurii, romantici si solitari, codru-i frate cu românul, etc… (mă rog, puțin contează că numele românesc al pădurii vine de la latinescul pentru „mlaștină“, astea-s lucruri care se pot aranja).
Iată însă că deja acum un secol și jumătate, marele cărturar Bogdan Petriceicu Hasdeu a avut o contribuție fundamentală la definirea și înțelegerea doinei, abordând-o atât teoretic (ca folclorist și istoric literar), cât și practic (ca poet). Viziunea sa se concentra pe originea acestui gen liric, existent și la baltici, sau mai ales la baltici, lucru pe care noi nu îl aflăm din manuale.
Pentru Hasdeu, doina este „scurtă ca și simțimântul”, devenind expresia spontană a oricărei stări sufletești: tristețe, bucurie, dragoste, ură, entuziasm sau disperare. Ea nu se limitează doar la jale, ci cuprinde întreaga paletă a trăirilor omenești. În studiul „Literatura populară” (1867), dar și în revista „Columna lui Traian” (1882), Hasdeu a analizat termenul, derivându-l (corect) din cuvântul străvechi „daina”, păstrat în graiurile ardelenești, dar și... în limba lituaniană! El considera doina o moștenire a fondului primordial indo-european, dovedind o vechime considerabilă a noțiunii.
Hasdeu contestase așadar presupusa unicitate a doinei românești, arătând că genul -- dar si cuvântul -- există și la alte popoare est- și indo-europene, la lituanieni și letoni: „daina”, trista lor muzica națională!…
Lituanienii și litvanii, al căror imperiu păgânesc s-a întins vreme de secole de la Marea Baltică la Marea Neagră și al căror etnonim: litve a dat in română „lifte (păgâne)“ ne-au putut lăsa o serie de urme datorită contactului prelungit. Lituanienii si litvanii, care si-au întins imperiul până la Marea Neagra, si care vreme de două secole, sec. 16-17, prin dinastia Jagellonilor și apoi „Republica polono-lituaniană”, au stăpânit jumătate din estul Europei, inclusiv Polonia si Ungaria, rămași la noi ca „liftele păgâne” au putut lăsa pe la noi o oarecare influență culturală: în primul rând doina!… „Daina“, da, cum îi spune în lituaniană, acel gen muzical al melopeilor lente care este muzica națională a balticilor. Se vede că arheologia lingvistică română mai are încă multe mlaștini de traversat înaintea ei.
Mistrețul: altă influență a „liftelor (păgâne)“ în română?
Pentru că am pomenit mlaștinile, să luăm acum și numele mistrețului – în letona de astăzi: mežacūka (fonetic: [mejațucă] “porcul de pădure”). In română, „mistreț“ e o adunătură de sunete fără sens… In letonă înseamnă, literalmente: porc de pădure, de la „meža“, padure, care la rândul lui e indo-europeanul „medius“, și cūka = [țucă], porc. E știut in lingvistică si etnografie de mai bine de un secol că pentru baltici, care au supraviețuit izolați si protejați de păduri și mlaștini, pădurea era ceea ce se situează la mijloc: medius – meža. Numele deformat în română al mistrețului ar putea veni de acolo (iar nu de la ridicole, inexistente si neatestate latinisme precum *mixturicius, cum inventase Sextil Puscariu in sec. XIX si cum a rămas până astăzi in dicționarele etimologice românești).
E drept că a existat un latinesc tardiv mixticius (derivat de la mixtus = amestecat), care a dat în franceză métis / métisse, dar «mixturicius» ca presupus strămoș latinesc al mistrețului e cu totul inventat. Apoi, nimic nu permite să credem că sensul inițial al termenului „mistreț” ar fi fost unul de „amestecat” / „pestriț”, pentru că mistrețul nu e pestriț ca păstrăvul (al cărui nume chiar înseamnă „pestriț” în slavă, atât peștele — „păstrăv”, din bulgarul пъстърва — cât și adjectivul respectiv — „pestriț”, din bulgarul пъстър, „pătat și presărat cu puncte colorate.” — având aceeași rădăcină). Mistrețul e însă cenușiu sau negru, nu pestriț, și e o fiară periculoasă care trăiește în pădure, nu găsim nimic amestecat în caracterizarea lui.
Un alt argument din lingvistica română naționalistă, diferit de ideea cu „pestrițul”, e că „mistreț“ ar fi fost la origine un adjectiv definind porcul sălbatic din pădure, la fel cum regionalul „măr mistreț“ definește merele pădurețe, care desigur n-au nicio legătură cu „mistrețul“. Ambele sintagme, atât cea legata de porcul sălbatic, cât si cea legată de mărul sălbatic, trimit însă tot la o semnificație a lui „mistreț“ legată de pădure… exact ca in letonul „mežacūka“ ([mejațucă], porc de pădure)…
Este doar o propunere de etiologie, pe urmele lui Hasdeu. Căci dacă împărțim doina cu balticii, cu lituanienii și letonii, o altă urmă a contactelor ar putea fi „mistrețul”, cel din realitate, nici bălțat și nici cu colți de argint.
