O samă de cuvinte | „Hieroglife”, „ideograme” și „chipuri de jigănii și lighioi”
Hieroglifa (el. [din elină]): «Chipuri de pasiri, de dobitoace și de alte jigănii și lighioi cu carile vechii în loc de slove se slujiiau.»
(Cantemir, Istoria ieroglifică)
Cantemir a fost primul care a explicat - corect - în română ce înseamnă hieroglifa, el fiind și omul care a introdus cuvântul. De aici pornim capitolul de azi: zicem cum ne vine „hieroglife” sau „ideograme”?... Înseamnă ele același lucru? Sau: spunem „Islam” ori „lumea arabă”?... E totuna?
Iată termeni pe care îi folosim cum ne vine, deoarece îi credem sinonimi, interșanjabili... Am tot zis, dincolo de ceea ce ar putea părea pedanterie din partea mea, că ar fi mare nevoie de un ghid minimalist al vorbitorului, sau al omului de cultură, ca să nu mai pomenim de unul al jurnalistului sau politicianului, deoarece am ajuns într-o epocă în care, în mod paradoxal, accesul la ansamblul informației a nivelat totul și avem impresia azi, așa cum avertiza Socrate acum două milenii și jumătate într-un dialog al lui Platon (al cărui nume nu-l menționez pentru a nu părea pedant), dialog în care Socrate avertiza împotriva pericolului folosirii scrierii în sine, deoarece spunea el asta ar putea să ducă la slăbirea memoriei, întrucât noi, scriind totul pe bucățele de papirus, hârtie sau pe un ecran de computer (în vremea noastră mergând pe Google), avem impresia că am stocat undeva informația, când unicul loc unde ne-ar fi ea utilă este de fapt într-un colțișor al creierului și nu dincolo de un click pe butonul de Search.
Islam, musulmani și „lumea arabă” — vorbe ce nu înseamnă același lucru
Clișeele și platitudinile acceptate cu placiditate sunt nenumărate. Vedem și auzim des intelectuali care, scriind despre Islam, folosesc în text, ca sinonim, „lumea arabă”.
Islamul, evident, nu este „lumea arabă”. Arabii sunt o minoritate în Islam. Turcii nu sunt arabi; afganii și iranienii nu sunt arabi; cea mai mare nație din Islam sunt indonezienii, urmați de pakistanezi, care nu sunt arabi. După Pakistan vine India în termeni de importanță numerică a musulmanilor. Pe de altă parte, există milioane de arabi creștini, în Orientul apropiat și Egipt.
E limpede: câtă vreme vom confunda musulmanii cu arabii vom continua să nu avem habar pe ce lume trăim. Mai ales că până și unii lideri politici fac asemenea confuzii.
”Hieroglife”, “ideograme" sau “pictograme”?...
Să revenim la: „hieroglife” sau „ideograme”, pentru că tot am vorbit de opoziția lui Socrate față de unealta scrisului, distrugătoare - pentru el - a memoriei naturale, iar Socrate avea limpede în cap și alfabetul grec (adaptat din cel semitic, fenician) și hieroglifele egiptene. Vedem deseori amestecate ca fiind sinonime „hieroglife” și „ideograme” în multe texte jurnalistice sau literare. Ele nu înseamnă însă același lucru. Este vorba de o nomenclatură precisă în semiologie, în semantică. Hieroglifele sunt strict cele egiptene. Li se spune așa pentru că în limba greacă, de unde vine termenul de „hieroglife”, asta înseamnă „scriere sacră”.
Ceea ce folosesc chinezii și japonezii, în schimb, sunt ideograme sau, banal, „caractere”, dar nu „hieroglife”. Fiecare combinație de semne în chineză reprezintă o idee, de unde și: ideo-grame. E foarte important de ținut minte că hieroglifele sunt doar cele egiptene și că în cazul japonezilor și chinezilor vorbim despre ideograme sau „caractere”.
Cum poate fi distrus un text literar ignorând aceste diferențe
Distincțiile par subtile, pe de o parte, iar pe de altă parte, prezentând nuanțe pe care mulți le consideră nesemnificative.
Să iau exemplul recent al unui roman pe care l-am lăsat să-mi cadă din mâini din pricina unei traduceri proaste. Este vorba de un roman hibrid, ceva între science fiction și distopie, al scriitorului maghiar Ferenc Karinthy, fiul unui alt mare scriitor maghiar care a practicat genul SF, science-fiction, Frigyes Karinthy. Romanul se numește «Epepe», nu contează de ce. A fost publicat în 1970, iar ideea părea frumoasă din start. Am început să frunzăresc romanul în traducere franceză, într-o librărie din Bruxelles, și de la bun început ideea mi-a plăcut pentru că mi-a amintit de aventura scurtă și reală a semiologului francez Roland Barthes în Japonia, «Imperiul Semnelor», unde el descria voluptatea de a se plimba pe străzi printre oameni a căror limbă nu o înțelegea, pierdut printre semne a căror semnificație îi scăpa cu totul («Imperiul semnelor»). Iar Barthes a făcut din asta o întreagă carte.
În romanul SF de care povestesc, protagonistul este un savant maghiar care trebuie să ajungă la un congres de lingvistică, dar ratează un avion sau aterizează din greșeală la Helsinki, sau crede el că e Helsinki, și deodată se regăsește, deși era un lingvist autentic, într-o lume, o țară, locuită de umani, aparent contemporani cu noi și foarte bine organizați, dar unde se vorbește o limbă pe care el, lingvistul de profesie, nu reușește nici măcar s-o identifice, ba pe deasupra aceia folosesc chiar și un sistem de scriere cu totul străin lui.
Mi-a plăcut ideea, însă m-am oprit imediat din lectură când am ajuns la o frază care spunea că sistemul acela de scriere pe care îl vedea împrejur, pe stradă (și care mă făcea să mă gândesc la ceva de tipul alfabetului acelui misterios Codex Rohonczi de la Renaștere), ei bine sistemul acela de scriere nu-i amintea lingvistului nostru, spunea textul: „nici de alfabetul grec sau chirilic sau ebraic și nici hieroglifele chinezești, japoneze sau armenești”…
„Hieroglifele chinezești, japoneze sau armenești”… Acolo am închis imediat romanul și l-am pus la loc în raft. Poate că ascultătorii și cititorii acestei rubrici vor găsi că am reacționat excesiv. Dar armenii folosesc un simplu alfabet, chiar dacă pare exotic, cum și vecinii lor din Caucaz, georgienii, folosesc un alfabet al lor, total diferit de cel armean, și nu au hieroglife, ba chiar pe deasupra nici măcar chinezii și japonezii nu folosesc „hieroglife”, cum am precizat.
Am explicat la început: este vorba aici de o nomenclatură precisă în semiologie, în semantică. Hieroglifele sunt strict cele egiptene. Ceea ce folosesc chinezii și japonezii sunt ideograme. Fiecare combinație de semne reprezintă o idee, de unde și ideograme. La fel cum scrierea sumeriană, babiloniană și akadiană era numită cuneiformă pentru că era alcătuită din linii care semănau cu niște cuie. Chiar de acolo vine termenul cuneiform, „în formă de cui”, de la cuneus, din latină, cui. O adunătură de cuie este o scriere cuneiformă. O adunătură de semne care reprezintă o idee reprezintă o scriere ideografică.
Așadar, presupusul nostru lingvist din romanul maghiar SF respectiv ar fi trebuit să vorbească despre ideograme chinezești și japoneze, iar nu de hieroglife, care sunt doar cele egiptene. Și în nici un caz armenești. La toate aceste sisteme de scriere se mai adăugă pictogramele, cum sunt cele din scrierea maya, din America centrală, de exemplu, sau cum la origine au fost toate sistemele de scriere pe care le-am enumerat, și anume și scrierea hieroglifică și cea ideografică, au avut la origine pictograme, care încetul cu încetul au evoluat spre hieroglifele egiptene și ideogramele chinezești și japoneze. Dar în niciun caz armenii nu folosesc ideograme, ca să nu mai vorbim de hieroglife, așa încât eu am închis respectivă carte.
O eroare de traducere?
Mai recent însă mi-a trecut prin cap ideea că ar putea fi o eroare de traducere. Și într-adevăr, mergând direct la textul maghiar, am descoperit că el spune textual:
«Nem ismerte föl, milyen ábécé, csupán hogy egyike sem azoknak, melyekhez legalábbis konyított: se latin, se görög, cirill, arab vagy héber betűk, de nem is japán, kínai vagy örmény jelek – valaha, egyetemista korában ugyanis ezekbe a nyelvekbe is beleszagolt.»
adică:
«Nu recunoștea ce alfabet era, ci doar că nu era niciunul dintre cele cu care era oarecum familiarizat: nici litere latine, nici grecești, chirilice, arabe sau ebraice, dar nici caractere japoneze, chinezești sau armene - cochetase el odată cu aceste limbi pe vremea când era student.»
Carevasăzică, traducătorul francez introdusese cu de la sine putere „hieroglifele” pentru a reda maghiarul „jelek”, care înseamnă caractere, semne.
Dar chiar și așa în textul de origine mi se pare o eroare și un abuz, e vina scriitorului maghiar, pentru că nu poți pune sub denumirea de semne (jelek) ideogramele chinezești și japoneze laolaltă cu scrierea armeană, care este un simplu alfabet, ba care pe deasupra are și majuscule, cum avem și noi.
A numi de-a valma caracterele japoneze, chinezești și armene, toate împreună: jelek, este o eroare impardonabilă pentru un linguist. În maghiară, termenul pentru ideogramele chineze este kínai írás, când nu li se spune ideogrammok.
Toate acestea pentru a spune că, pentru jurnalistul care urmărește să ofere un minimum de cultură ascultătorilor sau telespectatorilor, nu este câtuși de puțin egal sau indiferent să spună de-a valma ideograme, hieroglife, îmbârligături sau “viermișori cu puncte, cum scriu oamenii ăia”.
La origine, însă, toate acestea au fost „pictograme”, fiecare noțiune era reprezentată sumar: „calul” era schița unui cal. Și noi folosim azi pictograme: semnul de circulație cu doi copii care traversează strada este o pictogramă și se citește și se exprimă diferit de la o limbă la alta. Este o „pictogramă”. Nu-i putem spune „hieroglifă”.
Plebeizarea culturii
Ca un final provizoriu, ceea ce am putea numi plebeizarea culturii, pornind de la o remarcă a lui Umberto Eco (care de altfel a fost greșit interpretată, cum am mai arătat), a dus la o nivelare superficială a unei pospăieli de cultură zisă „generală”, compusă din clișee, din cărămiduțe gata făcute, sau, ca să începem cât mai de jos, cu citate și formule latinești nemestecate precum „de gustibus”, când vrei să eviți să formulezi o opinie în contradictoriu, până la „ad hominem” (când te simți criticat) și alte felurite citate presupus culturale de tipul „și tu, Brutus”… și lista poate fi lăbărțată la infinit.
Recent de pildă, zilele trecute, nu m-am putut abține să nu ironizez un fost jurnalist intrat în politică care vorbea cu elan poetic grotesc despre a-l „hrăni pe Pegas cu jăratec”, confundând desigur cu calul lui Harap Alb, căci Pegasul grecilor nu se hrănea cu tăciuni, ci cu nectar și ambrozie, iar ambrozia lui nu era, desigur, buruiana aceea care dă alergie.
Iată așadar, în acest moment în care beneficiem de un acces fără limită la cvasi-totalitatea informației, chiar și plătind uneori o sumă modică, când putem cerceta tot ceea ce a existat și s-a scris vreodată, iată că totul ajunge să se amestece și să se relativizeze, dincolo de Pegasul care mănâncă jar precum mârțoaga lui Harap Alb, sau confuzia între ideograme și hieroglife, sau între islam și lumea arabă.
Pot însă surveni confuzii și mai grave și atunci concluzia care trebuie trasă, dincolo de utilitatea unui asemenea mic ghid pe care îl propun, ca pe un fel de rezumat al culturii și substitut de grilă de interpretare care să ne servească navigației prin talazurile totalitatății informației, importantă nu este acumularea și cantitatea de date și informații pe care pretindem că le posedăm, ci acea grilă de interpretare care ne permite să avem un mic semnal de alarmă în spatele fiecărei informații asimilate, astfel încât să ne întrebăm: dar Pegas oare chiar se nutrea cu tăciuni? Sau scriitura chiar poate fi numită sacră pentru chinezi, iar dacă nu, de ce atunci să-i spunem hieroglifică? Și care e distincția între hieroglifă, ideogramă și un semn de circulație?
Iată așadar la ce ar servi un ghid al omului de cultură sau al jurnalistului și cum ar trebui structurată până la urmă chiar și rubrica aceasta a noastră, pe care o numim provizoriu «O samă de cuvinte», de la Neculce citire, căci din cuvinte suntem croiți cu toții.
