Corespondență Dan Alexe | Cum ziua națională a Belgiei a plecat de la dușmănia pentru Olanda și cum cele două au pus bazele UE
Există aniversări naționale care, privite peste aproape secole, capătă un sens cu totul nou. Una dintre ele este ziua națională a Belgiei, sărbătorită pe 21 iulie. Astăzi, când Bruxelles-ul este “capitala Uniunii Europene”, sediul principalelor instituții UE și al NATO, iar Olanda este poate cel mai apropiat partener istoric al Belgiei, pare aproape incredibil că această zi marchează… ruperea de jugul olandez.
În 1830, însă, lucrurile se vedeau cu totul altfel în ceea ce era încă atunci numit Țările de Jos. După înfrângerea lui Napoleon, marile puteri europene au decis la Congresul de la Viena să unească provinciile flamande și valone nordice și sudice într-un singur stat: Regatul Unit al Țărilor de Jos. Ideea era simplă. Un stat mai mare și mai puternic urma să fie un zid în fața unei eventuale noi expansiuni franceze. Numai că planul n-a rezistat decât cincisprezece ani.
Eliberarea de “jugul olandez”
Sudul catolic, ceea ce este astăzi Belgia se simțea dominat de nordul protestant. Diferențele economice, culturale și politice deveniseră prea mari. În 1830 izbucnește revoluția belgiană, iar un an mai târziu, la 21 iulie 1831, primul rege al belgienilor, un nobil german, bavarez, Leopold I, depune jurământul pe Constituție. De atunci, aceasta este ziua națională a Belgiei.
Numai că istoria are un simț al umorului pe care oamenii îl au rareori. Abia în 1860 au fost îndulcite versurile imnului național (La Brabançonne), astfel încât olandezii să nu mai fie prezentați ca niște monștri, dar astăzi, dacă privești harta, ai impresia că Belgia și Olanda aproape că funcționează din nou ca un singur spațiu. Frontiera pare că există, dar este invizibilă. În fiecare zi, mii de oameni o trec pentru serviciu, afaceri sau studii. Porturile Anvers (Antwerpen) și Rotterdam nu-și fac concurență deloc, ci colaborează, fiind împreună una dintre marile porți comerciale ale Europei.
Mai mult, milioane de belgieni vorbesc aceeași limbă cu vecinii lor din nord. Flamanda nu este altceva decât olandeza vorbită în Belgia. Cărțile, ziarele, televiziunile și universitățile circulă firesc de o parte și de alta a frontierei.
Și, poate cel mai important, Belgia și Olanda au devenit împreună pionierii Europei unite. În 1944, cu războiul încă în desfășurare, Belgia, Olanda și Luxemburg au pus bazele Beneluxului.
în cazul țărilor din Benelux, solidaritatea lor urcă până în Evul Mediu și după aceea la Renaștere, pentru că el formau Țările de Jos, care și-au schimbat stăpânul. Au fost mai întâi spaniolii, după care au fost invadate de francezi, dar cultura a fost întotdeauna aceeași între Belgia, Olanda și Luxemburg și ele au fost, de altfel, primele țări care imediat după al Doilea Război Mondial au eliminat orice viză între ele trei. Deci, atunci când încă mai trebuia din Belgia o viză pentru Franța, între Belgia, Olanda și Luxemburg nu trebuia, ba mai mult, Luxemburgul nu a avut niciodată monedă proprie, folosea întotdeauna francul belgian.
La început a fost așadar o uniune vamală. Apoi au venit libera circulație, piața comună și coordonarea politicilor economice. Cu alte cuvinte, exact ceea ce avea să devină mai târziu Uniunea Europeană.
Dar ironia merge și mai departe
Dacă ne întoarcem în Evul Mediu și în Renaștere, descoperim că ceea ce astăzi sunt Belgia și Olanda (dar si ducatul Luxemburgului) făceau parte din aceeași mare civilizație a Țărilor de Jos. Bruges, Gent, Anvers, Bruxelles, Utrecht sau Amsterdam aparțineau aceleiași lumi comerciale și culturale. Negustorii circulau fără să se gândească la granițele moderne, iar artiști precum Jan van Eyck, Rogier van der Weyden sau, ceva mai târziu, Pieter Bruegel au creat într-un spațiu al toleranței unice în Europa și pe care contemporanii îl percepeau ca pe un întreg.
Într-un fel, istoria a făcut un cerc complet. Mai întâi a existat unitatea. A urmat despărțirea, iar și mai apoi, după două secole, cooperarea a readus împreună ceea ce politica despărțise.
Poate că tocmai aici se vede cel mai bine succesul construcției europene. Europa nu a șters istoria și nici nu le-a cerut popoarelor să renunțe la identitatea lor. A făcut ceva mult mai greu: a transformat vechii adversari în parteneri atât de apropiați, încât generațiile tinere abia dacă își mai pot imagina că, odinioară, Belgia și Olanda au ajuns să poarte un război una împotriva celeilalte.
Puține zile naționale ilustrează mai bine această transformare decât cea a Belgiei. O aniversare născută dintr-o despărțire, care astăzi vorbește, fără să-și fi propus, despre puterea împăcării europene.
Așa că, da, e ceva incongruu în faptul că Belgia își sărbătorește ziua națională amintindu-și de ruptura de Olanda, exact țara cu care astăzi împarte o piață, o istorie comună și o viziune europeană. Dar poate că nu e chiar o contradicție. Poate că e dovada cea mai bună că frontierele desenate din pasiune politică se pot dizolva, încet, în interesul comun. Belgia a avut nevoie să se despartă de Olanda ca să învețe, un secol mai târziu, cum să se apropie din nou de ea… de data asta, din proprie voință.
Schimb de teritorii între Belgia și Olanda în 2016: un precedent politic
Semn al împăcării care merge până la simbioză, în isteria naționalistă care cuprinde azi părți din Europa și care duce la o revenire la noțiunile de sânge și sol ca elemente identitare, un gest cum e cel pe care l-au făcut în 2016 cele două țări este extrem de rar, dacă nu unic: Belgia a cedat Olandei 10 hectare de rezervație naturală de-a lungul fluviului Meuse (Maas în olandeză), în sudul țării, în Valonia, primind in schimb 4 ha în altă parte. Un schimb de teritorii.
Belgia a cedat o arie naturală de o mare frumusețe, un magnific loc de vacanță, cu plaje și promenade si plimbări cu barca vara. Rezervația se află pe malurile fluviului, lângă orășelul belgian Visé, față în față, pe malul celălalt al râului, cu târgul olandez Eijsden.
Neobișnuitul gest se explică prin istoria delimitării frontierei dintre Belgia și Olanda. Pentru belgieni, Olanda e inamicul istoric, iar ziua națională a Belgiei catolice e data (21 iulie) căpătării independenței de Olanda calvinistă. Atât de mare a fost dușmănia istorică, încât și azi Constituția Belgiei interzice orice alianță matrimonială între familia regală belgiană și cea olandeză.
Cum scria istoricul Fernand Braudel, râurile, iar nu munții, formează frontierele cele mai solide. Carpații nu au divizat românitatea, după cum, la fel, bascii se regăsesc și de o parte și de alta a Pirineilor. In schimb, Dunărea a fost întotdeauna o graniță între românitate și slavii de sud. La fel, fluviul Indus îi separă de mii de ani pe indieni de iranieni.
Fluviul Meuse dintre Belgia și Olanda a fost decretat în 1843 frontieră definitivă între cele două țări, separate deja înainte. De atunci, frontiera presupusă a fi în mijlocul apei s-a tot deplasat, mai ales după ce au fost făcute lucrări de amenajare a albiei râului.
De la început, s-a decis că frontiera merge exact prin mijlocul râului. Acum, după mai bine de un secol și jumătate, pe o distanță de 4 km, frontiera nu mai e in mijlocul râului. Așa încât, Belgia a decis să cedeze Olandei partea ce depășește fluviul, păstrând granița în mijlocul apei.
Ce e important simbolic e că schimbul nu a fost la egalitate. Belgia a dat astfel zece hectare, de fapt o rezervație naturală, și a primit în schimb doar patru ha. Dar tocmai faptul că schimbul nu s-a făcut la egalitate și că se creează un precedent arată că schimbul de teritorii, pe marginea unei înțelegeri comune, nu mai este astăzi un tabu
