O samă de cuvinte | Cum ni l-a creat Grigore Ureche pe Aron Vodă „cel Cumplit” (iar Hasdeu pe Ioan cel așișderea)
Ioan Vodă nu a fost câtuși de puțin numit „cel Cumplit”, ci asta este o invenție modernă a lui Hasdeu, care a împrumutat termenul de la cronicarul Grigore Ureche, însă acesta îl atribuise unui alt domnitor moldovean, un „Aron cel Cumplit”.
Până a ajunge la asta, însă, dacă ai simțit vreodată că adjectivele foarte poetice, crunt și cumplit, sunt oarecum sinonime, nu te-ai înșelat, ba chiar ambele vin direct din latină, doar istoria lor este foarte diferită. Ambele apar în cronici prin sec. al XVII-lea, dar dacă “crunt” poate fi găsit simultan în texte din Moldova și Valahia, “cumplit” e folosit mai întâi de un cronicar moldovean, Grigore Ureche, apoi popularizat, cum am spus, două secole și jumătate mai târziu, de un alt moldovean, ba chiar unul născut pe la cetatea Hotinului, Bogdan Petriceicu Hasdeu.
Cumplit
Adjectivul „cumplit” apare mai întâi cel mai probabil în prima jumătate a secolului al XVII-lea, fiind consemnat în Cazania lui Varlaam (Cartea românească de învățătură), tipărită la Iași în 1643, dar tot atunci îl găsim și la Grigore Ureche, în Letopisețul Țării Moldovei, când scrie despre «domnia lui Aron vodă cel Cumplit, care multă greutate au adus țărîi, 7099 (1591)». La fel, insistă el, domnia lui a fost «cumplită și amară»
Existase în trecut verbul învechit a cumpli (cu sensul etimologic de a săvârși, a duce la capăt, sau în sens secundar de a nimici/ucide), provenit din latinul complere. Din participiul său (cumplit, în sensul de „desăvârșit, dus la extrem”, fie în rău, fie în bine), s-a desprins adjectivul de sine stătător.
Ureche, care studiase latina și greaca la Liov (Lwów) în Polonia, folosește în textul său pentru prima oară termenul "cumplit" traducând din Psalmul 33: „Moartea păcătoșilor este cumplită". Asta reproduce expresiile din greaca Septuagintei și latina Vulgatei: «θάνατος ἁμαρτωλῶν πονηρός,» și «mors peccatorum pessima». Varianta în slavonă era atunci: - «Смéрть грѣшниковъ лютà». Toți acești termeni cu care Ureche era foarte probabil familiarizat: pessimus, πονηρός, лютъ - reprezintă răul absolut, desăvârșit - așa cum am spune: "desăvârșit în rele", deși "desăvârșit" este el însuși un slavonism, iar respectivele corespondențe ne arată că pentru Ureche acel „cumplit” încă mai păstra ceva din sensul moștenit din latină, reprezentând ceva împlinit, dus la capăt, precum compiuto (în italiană, ca în “sogno compiuto” = vis împlinit), sau accompli (în fr.).
Ion vodă, în schimb, nu-i zis de Ureche nicăieri "cumplit", ci aflăm doar că poporul îi spunea "Armeanul", și că în final "turcii l-au rupt cu doao cămile" (în 7078, adică 1570).
Porecla „Ioan Vodă cel Cumplit” nu-i aparține așadar lui Ureche, și nici nu datează din vremurile de atunci, cum am învățat noi la școală, ci a fost inventată și consacrată mult mai târziu în istoriografie, de către Bogdan Petriceicu Hasdeu în scurta sa monografie istorică „Ioan Vodă… cel Cumplit” (1865). Hasdeu a împrumutat practic adjectivul din limba veche pentru a-i crea personajului său o etichetă romantică și dramatică, suprapunând în memoria publică porecla lui Aron Vodă peste cea a lui Ion (sau Ioan, cum i-a părut a suna mai bine).
Dar e drept că Hasdeu îi justifica acelui Ioan cruzimea (cum scuza și Ureche masacrele comise de domni, uneori chiar întrei ei, moldoveni cu munteni), căci în aceeași broșură Hasdeu se întreabă retoric: «ca domn, Ioan-vodă se arătă câteodată prea crud; dar Mircea, Ștefan, Mihai fost-au ei, oare, mai blânzi?»
Noi însă asta trebuie să reținem: că vorba "cumplit" ne-a fost vârâtă în vocabular de un moldovean, cronicarul Ureche, și că un alt moldovean, Hasdeu, a atribuit-o mai târziu unui domnitor uitat, acel Ioan căruia el, zicându-i “Cumplit”, i-a dedicat o broșură reușind astfel să facă să i se atribuie aceluia mai multă importanță decât avusese în istorie.
Crunt, a (se) încrunta
Cât despre “crunt”, el e atestat simultan și în scrieri muntenești, vine și el din latină, de la cruentus (cruor fiind sângele care țâșnește violent dintr-o rană) și, prin extensie metaforică a dus și la verbul “a se încrunta”, făcând acea figură care anunță tot ce poate fi mai rău.
Prima atestare în scris a adjectivului „crunt” în limba română datează tot din prima jumătate a secolului al XVII-lea, fiind strâns legată de traducerile bisericești și cronicile vremii.
Spre deosebire de sensul actual de „nemilos, aspru sau teribil”, în secolul al XVII-lea cuvântul păstra sensul etimologic direct din limba latină (cruentus): „însângerat”, „plin de sânge” sau „pătat cu sânge”. Astfel, în Cazania lui Varlaam (1643), termenul nu apare sub forma adjectivului simplu, ci este folosit prin verbul derivat a (se) încrunta (cu sensul vechi de a umple de sânge sau a se însângera). În capitolul despre Înfricoșata Judecată, Varlaam descrie patimile lăsate drept pildă: „vierul cu dinții, leul cu unghiile, unul pe altul se încruntară și se sfâșiară”.
Crunt și cumplit în același timp
Să nu credem însă că cei vechi nu erau ideologizați, crunți și cumpliți. Și încruntați în același timp, și că nu se hăcuiau între ei. Citind cronica lui Grigore Ureche, este amețitor să vezi masacrele reciproce la care se dedau până spre vremea lui moldovenii și muntenii unii împotriva altora, fără nicio influență exterioară, fără vreun amestec din afară.
Ștefan cel Mare, mai ales, a fost un aprig tăietor de munteni. Putem începe cu una din campaniile de pradă împotriva lui Radu cel Frumos al Valahiei. Scrie Grigore Ureche:
«Vă léato 6978 (1470), într-acéia vréme intră zavistiia intre Ștefan vodă și intre Radul vodă, domnul muntenesc, pre obicéiul firei omenești de ce are, de acéia poftéște mai mult, de nu-i ajunse lui Ștefan vodă ale sale să le ție și să le sprijinească, ci de lăcomie, ce nu era al lui, încă vrea să coprinză. Strâns-au țara și slujitorii săi și au intratu în Țara Muntenească, de au prădat marginea, fevruarie 27 și au ars Brăila în săptămâna albă, marți.»
Apoi: «Radul vodă pierdu războiul cu multă pagubă de ai săi, că pre toți i-au tăiat și toate steagurile Radului vodă le-au luat și pre mulți vitéji i-au prins vii și pre toți i-au tăiat, numai ce au lăsat vii doi boieri din acei mari, pre Stan logofătul și pre Mircea comisul.»
Un an mai târziu, în 1472, Ștefan ajunge până la ceea ce astăzi e Bucureștiul, și care atunci era “cetatea Dâmbovița”, dar în timpul nopții Radu fuge din cetate, abandonând steagurile, visteria, ba chiar soția și pe fiica lui. Scrie Ureche: „Ștefan Vodă au dobândit cetatea Dâmbovița și au intrat întrânsa și au luat pre doamna Radului vodă și pe fiică-sa Voichița a luat-o luiși doamnă și toate avuțiile lui și toate veșmintele lui cele scumpe și visteriile și toate steagurile lui și petrecu acolo trei zile în veselie.”
După care Radu se întoarce cu oaste turcească și jefuiește Moldova până la Bârlad. Dar și în faimoasa bătălie de la Podul Înalt (1475), cronicarul ne spune că oastea turcească era compusă în mare parte din cumpliți și crunți munteni.
