Revista presei interbelice: Întărirea securității la granița de pe Nistru, pe fondul tensiunilor din Uniunea Sovietică
Ziarul România Nouă ne anunța că Teatrul Național din Chișinău își căuta un nou director, după demisia lui George Topârceanu.
Ziarul scria că printre numele vehiculate pentru conducerea teatrului se aflau profesorul Peretz, de la Universitatea din București, L. Linescu, de la Teatrul Național din București, avocatul Lecca, iar în cercurile culturale se vorbea chiar despre posibilitatea ca funcția să-i fie încredințată marelui scriitor Mihail Sadoveanu.
Între timp, la Teatrul Național din Chișinău începuseră deja repetițiile pentru noua stagiune, care urma să se deschidă cu „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale. Tot în acele zile era anunțat și un concert special, organizat la restaurantul „Parcul Carol”, în beneficiul orchestrei teatrului.
Tot aici aflam că România pregătea serbarea a 50 de ani de la înființarea Societății Naționale „Crucea Roșie”.
Cu acest prilej, în octombrie urmau să fie organizate serbări în toată țara pentru sprijinirea activității organizației. Ministerul Cultelor și Artelor i-a solicitat Înaltpreasfințitului Gurie Grosu, Arhiepiscopul Chișinăului, să mobilizeze întreaga preoțime a eparhiei.
La rândul său, Arhiepiscopul Gurie a emis un ordin către toți protoiereii, cerând ca preoții să sprijine serbările și strângerea de donații pentru Crucea Roșie. În urmă cu un secol, Biserica și autoritățile colaborau pentru susținerea sprijinului umanitar din România.
Aflăm din ziarul Adevărul că autoritățile române anunțau întărirea pazei la granița de pe Nistru, pe fondul tensiunilor din Uniunea Sovietică.
Potrivit informațiilor Guvernului, în Rusia sovietică izbucniseră conflicte între diferite tabere politice, existând temeri că persoane învinse ar putea încerca să treacă frontiera în România.
Autoritățile precizau însă că nu era vorba despre mobilizarea armatei din cauza unui atac, ci despre întărirea supravegherii frontierei de pe Nistru și consolidarea serviciilor de siguranță, pentru a preveni eventuale treceri ilegale.
În 1926, Nistrul era o frontieră strategică, iar evoluțiile politice din Uniunea Sovietică influențau direct măsurile de securitate luate de România.
Ziarul Glasul Bucovinei ne informa că România marca 55 de ani de la istorica Serbare de la Putna din 1871, organizată de studenții români în frunte cu Mihai Eminescu și Ioan Slavici.
Articolul amintea că atunci, la mormântul lui Ștefan cel Mare, tineri veniți din toate provinciile românești au pus bazele unei solidarități naționale, iar autorul considera că acel ideal avea să se împlinească prin Marea Unire din 1918.
Pentru comemorarea din 8 august 1926, la Putna urma să fie dezvelit un bust al lui Mihai Eminescu, sufletul serbării din 1871.
Manifestările se desfășurau sub patronajul Principesei Ileana, în prezența reprezentanților Guvernului, Bisericii, universităților și ai societăților culturale din întreaga țară, inclusiv din Basarabia sau Dobrogea. Putna era văzută nu doar ca o mănăstire, ci ca locul unde s-a născut ideea unității românilor de pretutindeni, cu aproape jumătate de secol înainte de Marea Unire.
Același ziar publica un clasament al celor mai mari producători de grâu din lume.
Pe primul loc se aflau Statele Unite, cu 1.821.100 de vagoane de grâu, urmate de Canada, Franța, Australia și Italia. România ocupa un onorant loc 10, cu 285.009 vagoane, înaintea Iugoslaviei, Ungariei și Poloniei.
Articolul sublinia că America de Nord producea aproximativ 32% din grâul lumii, iar Europa 37,5%, însă observa și lipsa datelor din Rusia, unde statisticile agricole nu mai puteau fi stabilite cu exactitate în contextul schimbărilor politice de după Revoluția bolșevică.
Așadar, țara noastră se afla atunci printre cei mai importanți producători agricoli ai lumii, iar grâul reprezenta una dintre principalele resurse economice ale țării.
Am ales să închei cu un alt articol din acest ziar, care publica o colecție de „vorbe înțelepte despre învățătură”, culese din „Octoihul cel mic”, tipărit la Mănăstirea Neamț în 1785.
Printre îndemnurile păstrate se numărau: „Nevoește-te să înveți învățăturile până a nu te însura.” „Nu este sărac cel ce n-are tată, ci cel ce n-are învățătură.” „Nu este altă boală mai primejdioasă decât lipsa învățăturii.” „Cel ce este învățat nu se poate a fi sărac.”
Aceste cuvinte au fost tipărite în urmă cu peste 240 de ani, iar ziarul le republica acum un secol.
Autorul: Dan Melnic
