O samă de cuvinte | Despre mauri, accente și furia regulatoare a cenzorilor limbii
Este interesant cum furia regulatoare a Academiei (apropo, o fi permis să pui accentul pe prima silabă sau pe-a doua: FU-ria sau fu-RIa?) și a dicționarelor celor noi nu a atins încă anumite moduri de-a pronunța unele cuvinte în funcție de cheful vorbitorului de-a plasa un anume accent.
Nu s-a reglementat încă până acolo și așa se face că unii pronunță SIM-bol, cu accentul pe prima silabă - alții însă spun simBÒL, cu accentul pe a doua (pentru ușurință grafică, pun în majuscule în acest text silabele accentuate).
Dar avem o lungă serie de cuvinte pe care vorbitorii le accentuează diferit fără ca nimeni să-și dea seama de asta sau să protesteze: am auzit CÒmplice și com-PLI-ce; am auzit preVÈderi ("prevederile legii") și preveDÉRI. Tot așa MÙmie și muMIe.
Ascultând oamenii vorbind, chiar și la televiziune unde sunt mai grijulii, remarcăm totuși existența unor accente, să le spunem, flotante, forme duble din care, cel mai adesea, ambele sunt valabile.
La fel, mi-a trecut prin ureche caRÀCter și caracTÉR. Ce CARAC-ter infect are omul ăsta! Am auzit la fel FUrie și fuRIe. (Cum întrebam la început, o fi FUria sau fuRIa cenzorilor limbii?).
Lista este în realitate foarte lungă, iar Academia nu s-a vârât încă acolo. Chiar și în conjugarea verbului "a fi", indiferent dacă aparții generației care încă pronunță "sîntem" sau celei care a ajuns să spună, cum se impune în noua ortografie, "suntem", indiferent cum îl scriem, o parte a vorbitorilor pun accentul pe prima silabă: SUNtem, ceilalți spunând sunTEM. SUN-tem aici sau sun-TEM "aici de două mii de ani"?
Toate aceste pronunții fluctuante ar trebui lăsate în pace, să se fluture sonor cum doresc. De altfel, nu doar fonetic avem fluctuații, dar și lexical. Iată de pildă adverbul de timp cu formele "deseară" și "diseară". E de mirare că cei de la Academie și de la terorizantele dicționare cu noile lor norme nu s-au gândit să reglementeze aici și să decidă că doar una din cele două forme e valabilă: "diseară" sau "deseară"?
De multe ori norma aleasă ca fiind cea "justă" este pur și simplu rezultatul unui accident fonetic-istoric.
Mutarea accentului: o nouă marcă a imperativului!
Cu totul altfel stau lucrurile în cazul unei forme relativ noi de imperativ (modul verbal al ordinelor și comenzilor), care constă în deplasarea accentului tonic pe ultima vocală deschisă a comenzii, în general un E (pe care îl notez prin È accentuat în următoarele exemple).
Câteva exemple:
ȚinÈți-vă bine!...
CredÈți-mă!…
FăcÈți-vă meseria!…
ZicÈți-mi!...
AducÈți-vă aminte!...
În toate aceste exemple, deplasarea accentului a devenit o simplă marcă a imperativului: FăcÈți-vă!
Nimic însă nu depășește în oroare fonetică forma banalului substantiv "maur", așa cum am auzit-o la o emisiune culturală la Radio România, unde prezentatoarea spunea insistent și nu odată, ci de câteva zeci de ori de-a lungul unei lungi emisiuni despre iconografia culturilor mediteraneene din Sicilia și Sardinia, repetând termenul "maur" cu accentul pe silaba ultima ma-UR. De unde i-o fi venit ma-UR-ul, nu știu. Oare cum ar suna celebra replică din piesa lui Schiller (din piesa «Conjurația lui Fiesco la Genova») despre cum „Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece”?… Să spunem oare “Ma-URUL poate să plece”?!…
Iată un caz unde totuși te-ai aștepta ca niște norme de pronunție mai puțin flexibile să fie aplicate, eventual chiar cu pedepse pentru nerespectarea lor.
