Revista presei interbelice: Chișinăul avea nevoie de un Muzeu Etnografic al Basarabiei
Chișinăul avea nevoie de un Muzeu Etnografic al Basarabiei. Așa scria ziarul Romania Nouă pe prima pagină la 26 august 1926. Dl Boga scria un articol că tot mai mulți vizitatori și cercetători români sau străini veneau la Chișinău pentru a studia „Basarabia românească”. Erau duși la Școala de Viticultură, ospiciul Costugeni și Muzeul Național, unde existau și obiecte despre viața țărănimii, adunate inclusiv de fostul director Paul Gore.
Dar lipsea un adevărat Muzeu Etnografic al Basarabiei, care să adune portul popular, covoarele, furcile crestate, războaiele de țesut și obiectele vechii case moldovenești, într-o vreme când acestea începeau deja să dispară.
Frumoasă era ideea autorului: muzeul nu trebuia să fie „mormântul sufletului unui neam”, ci un loc din care tradiția să poată continua.
Ziarul România Nouă aducea laude orașului Edineț. Se scria că, după Unirea Basarabiei cu România, la Ediniți, județul Hotin, cultura fusese văzută drept „primul factor pentru cucerirea sufletului” populației.
În jurul Seminarului Teologic și al căminului cultural „Principele Nicolae” se organizau serbări, șezători literare și activități inclusiv în satele Alexandreni și Rotunda, unde se înființau cămine culturale și biblioteci.
Un detaliu foarte interesant: Seminarul își cumpărase propriul cinematograf, iar în fiecare săptămână proiecta filme științifice pentru elevi și public. Așadar, acum 100 de ani, cinematograful ajungea la Ediniți nu doar ca distracție, ci ca instrument de educație și cultură.
Ziarul își permitea să aducă și critici. Era vizat Corul Catedralei din Chișinău.
Autorul articolului, Veritas, scria despre corul mixt al Catedralei Mitropolitane din Chișinău, condus de peste 30 de ani de preotul Mihail Berezovschi, apreciat cântăreț și compozitor.
Autorul își amintea că, sub stăpânirea rusească, corul avea 50–60 de persoane, în timp ce în 1926 ajunsese la aproximativ jumătate. Corul era considerat în continuare bun, dar i se reproșau pronunțarea neclară, lipsa nuanțării și disciplina mai slabă.
Este amintit și P.S. Gavriil, prezentat drept un cunoscător al muzicii și un controlor sever al cântării din Catedrală, iar îndemnul adresat lui Mihail Berezovschi era ca, deși corul devenise mai mic, să-l ridice din nou „la aceeași înălțime în execuția muzicală” ca odinioară.
Iată ce poveste uluitoare am cules de acum 100 de ani din ziarul Universul despre monument românesc uitat într-un atelier din Florența. În august 1926, dl. Orășianu, autorul articolului, aflat într-o călătorie prin Italia, povestea că, trecând prin Florența, a trecut pe la atelierul renumitului sculptor italian Raffaello Romanelli, despre care auzise că păstrează acolo un monument destinat României.
Romanelli avea peste 70 de ani și era încă în activitate. Inspectând atelierul, jurnalistul, într-un colț a descoperit ceva care l-a uluit: un grandios monument din granit, destinat României. Pe una dintre laturi se profila un țăran român care-și îndemna boii în jug. Pe alta apăreau, în bronz, regele Carol și regina Elisabeta. Iar pe latura principală erau reprezentate două femei îmbrăcate în costume naționale românești, îmbrățișându-se – alegoria Unirii Principatelor.
Autorul mărturisea: „Am rămas uluit în fața acestei minunate opere de artă.”
Acolo află și povestea monumentului. Înainte de Primul Război Mondial, un comitet de cinci persoane, prezidat de Take Ionescu, îi comandase lui Raffaello Romanelli un monument menit să fixeze în bronz actul Unirii și care urma să fie amplasat la Galați. Romanelli își terminase de mult lucrarea, însă războiul intervenise, membrii comitetului muriseră, iar monumentul rămăsese în atelierul său din Florența, neachitat și nerevendicat.
Sculptorul era dispus să respecte vechiul preț al comenzii, mai trebuiau plătiți 400.000 de lei, Dar exista și un ultimatum trist: Romanelli îi spusese că dacă România nu mai dorea monumentul, ar putea fi nevoit să topească bronzul sau să vândă lucrarea unui amator.
De aceea, dl. Orășianu își încheia articolul cu un apel direct către autorități pentru aducerea monumentului la Galați cu orice preț. Astăzi avem un traseu interesant al Monumentului, care a ajuns totuși la Galați și a fost inaugurat în 1928.
În 1948, autoritățile comuniste au păstrat doar Soclul și reliefurile lui Romanelli și au redenumit „Monumentul muncilor agricole”. În 1959, la centenarul Unirii Principatelor, pe soclul lui Romanelli a fost instalat temporar un bust al lui Alexandru Ioan Cuza. iar în 1972 a fost instalată actuala statuie în bronz a lui Cuza.
Așadar, ceea ce vedem astăzi la Galați este un monument „în straturi”: jos se păstrează monumentul și altoreliefurile lui Raffaello Romanelli, descoperite de jurnalist în atelierul din Florența în 1926, iar deasupra se află Cuza adăugat în 1972. Și chiar Lascăr Catargiu al lui Romanelli a supraviețuit: bustul înlăturat de comuniști a fost recuperat și, în 1999, reinstalat la Galați, în fața Facultății de Mecanică a Universității „Dunărea de Jos”.
Acum 100 de ani, un român intra întâmplător într-un atelier din Florența, găsea acolo un monument al Unirii abandonat și cerea țării să nu-l lase să fie topit. România l-a recuperat și poate fi văzut și azi.
În ziarul Romania Nouă aflam un articol de toată frumusețea. „Limbă de moarte” în Rusia Sovietică
Ziarul relata o ultimă dorință neobișnuită a lui Felix Dzerjinski, fostul șef al poliției secrete bolșevice: ar fi cerut ca fiul său să-i urmeze sicriul îmbrăcat în costum de fotbal.
Fiul s-ar fi conformat și ar fi mers la înmormântare în pantalonași scurți de flanelă, tricou multicolor fără mâneci și tichie pe cap, în timp ce rudele și oficialitățile sovietice îl conduceau pe Dzerjinski la mormânt.
Ziaristul încheia ironic: dacă moda continuă, poate următorul șef al sportului sovietic va cere ca la moartea sa toate societățile sportive să joace fotbal în costum de doliu.
Articolul se mai întreabă la final „Ce nu se poate întâmpla în Rusia Sovietică?”
Autor: Dan Melnic
