Revista presei interbelice: De Ziua Independenței, ne întoarcem cu 100 de ani în urmă, la un alt 27 august, cel din 1926
Astăzi, de Ziua Independenței Republicii Moldova, ne întoarcem exact cu 100 de ani în urmă, la un alt 27 august, cel din 1926. Ziarul Dimineața comenta proaspătul Tratat franco-român și reacțiile presei franceze. Ministrul de externe francez, Briand, ezitase înaintea semnării, pentru ca apropierea Franței de România să nu fie interpretată drept o încălcare a spiritului de la Locarno și să nu împingă Germania mai aproape de Rusia.
Pentru presa franceză de dreapta tratatul era prea timid și critica dependența de garanțiile Societății Națiunilor, considerând că acestea ar putea deveni ineficiente tocmai în momentul unei agresiuni din partea Rusiei.
Presa franceză vorbea direct despre situația României și a Basarabiei. România Mare era considerată „unul din elementele esențiale ale noului echilibru în răsăritul european și în Balcani”, dar și una dintre țările cele mai expuse unei ofensive a Rusiei, care nu renunțase la Basarabia. De aceea, publicația considera insuficiente simplele garanții diplomatice și cerea o alianță militară defensivă reală cu Franța. Pe 27 august 1926, se discuta despre Basarabia, despre amenințarea Rusiei și despre cât valorează garanțiile Occidentului. Iată-ne după 100 de ani, separați de România, dar marcând independența față de Rusia.
Tot într-un 27 august, dar acum 100 de ani, ziarul Romania Nouă de la Chișinău vorbea despre independența culturală. Sub titlul sugestiv „Spre latinitate”, autorul Const. Mățu scria că în viața culturală a Basarabiei se resimțea încă influența celor peste o sută de ani de stăpânire rusească.
Articolul susținea că școala rusească și contactul cu intelectualitatea rusă lăsaseră urme în mentalitatea românilor basarabeni și că apropierea de cultura românească și occidentală fusese prea slabă. Autorul cerea, de aceea, „îndrumarea spre latinitate” a tineretului universitar basarabean. Una dintre soluțiile propuse era foarte concretă: trimiterea tinerilor basarabeni în țările latine din Apus, pentru a cunoaște cultura occidentală și pentru a se desprinde de influența rusească. Era invocată și inițiativa Asociației „Astra”, care îi chema pe tinerii de peste Prut spre ceea ce articolul numea „uitatul izvor al latinității”.
În aceeași zi, ziarul cobora și mai adânc în istoria Basarabiei și aducea drept mărturie chiar documente oficiale rusești. Articolul analiza legea din 29 februarie 1828, dată de țarul Nicolae I, prin care vechea autonomie a Basarabiei era puternic restrânsă. Provincia era integrată tot mai mult în sistemul administrativ al Imperiului Rus, limba moldovenească își pierdea locul în administrație, iar justiția era subordonată Senatului rus de la Petersburg.
Și totuși, exista un detaliu important: chiar legea țaristă menținea „legile locale ale țării”, adică pravilele și obiceiurile juridice moștenite din Moldova, din care Basarabia făcuse parte până la anexarea rusească din 1812. În același timp însă, legea permitea aplicarea legislației ruse atunci când aceste norme locale erau considerate insuficiente — o portiță prin care, arăta autorul, rusificarea juridică avea să înainteze treptat. Cu alte cuvinte, articolul scotea în evidență un paradox: chiar documentele oficiale ale Imperiului Rus recunoșteau în Basarabia o populație moldovenească, cu drepturi și legi proprii, moștenite din Moldova istorică și nu se sfia să o deznaționalizeze.
Ziarul Universul de la București dedica un amplu articol despre Teatrul Național de la Chișinău. Teatrul nostru era descris așa: repertoriu uriaș, bani puțini și nevoie de o clădire nouă.
Noul director al Teatrului Național din Chișinău, profesorul G. Pereț, își prezenta în presă planurile pentru noua stagiune. Spunea răspicat că teatrul era „aproape singurul și cel mai eficace mijloc de promovare culturală românească în Basarabia”, într-un oraș care, sub stăpânirea rusă, nu avusese un teatru permanent.
Repertoriul trebuia construit în trei direcții: națională, pentru cunoașterea istoriei și culturii românești; culturală, prin marile opere ale repertoriului universal; și distractivă, pentru a atrage spre teatru un public încă neobișnuit să-l frecventeze.
Iar lista pentru stagiunea următoare era impresionantă: „Viforul” de Delavrancea, „O scrisoare pierdută”, „Năpasta” și „O noapte furtunoasă” de Caragiale, „Iorgu de la Sadagura”, „Piatra din casă”, „Fântâna Blanduziei” și „Despot Vodă” de Alecsandri, „Regele Lear” de Shakespeare, „Slugă la doi stăpâni” de Goldoni, „Căsătoria” de Gogol, „Oedip rege” de Sofocle, „Câinele grădinarului” de Lope de Vega, „Bolnavul închipuit” de Molière, Pirandello, Ibsen, dar și mai multe texte de Victor Eftimiu.
Dincolo de ambițiile artistice, situația materială era dramatică. Actorii erau prost plătiți, iar biletele aflăm că aveau cele mai mici prețuri dintre teatrele din țară.
Și mai gravă era clădirea. Teatrul Național funcționa într-un fost teatru particular, fără condiții necesare.
În 1926, directorul Teatrului Național cerea autorităților o clădire proprie și amintea că terenul din centrul Chișinăului era deja rezervat. Peste 7 ani, în 1933, pe acel loc era inaugurată clădirea pe care o cunoaștem astăzi.
Închei rubrica de sărbătoare de azi cu o altă știre faină, tot din ziarul Romania Nouă, care anunța apariția unei lucrări importante despre provincia dintre Prut și Nistru: „Basarabia. Monografie”, realizată sub îngrijirea lui Ștefan Ciobanu, membru al Academiei Române, împreună cu un colectiv numeros de cercetători, între care Ștefan Berechet, L. T. Boga, Pavel Gore, N. Dunăreanu și alții.
Volumul aborda marile probleme ale Basarabiei, istoria, geografia, etnografia și cultura ei și era bogat ilustrat cu fotografii și imagini ale provinciei. Presa anunța un tiraj de numai 1.835 de exemplare. Cartea pe care cititorii din 1926 erau anunțați că o vor putea cumpăra „zilele acestea” poate fi citită direct pe internet, are 472 de pagini, fotografii și planșe rare.
Autor: Dan Melnic
