Revista presei interbelice: Limba română, păstrată în numele apelor Basarabiei
De Ziua Limbii Române, mergem acum 100 de ani la limba păstrată chiar în numele apelor Basarabiei. Ziarul România Nouă publica un articol despre „Toponimia Basarabiei”, unde cerceta originea numelor de râuri și lacuri. Cele mai vechi nume folosite de locuitori erau Nistrul, Prutul și Dunărea.
Autorul amintea că Nistrul apare în izvoare sub numeroase forme – Dinastris, Dinaistru, Dăneastru, Dniestr, Nistru – și purtase în Antichitate și numele Tyras, de unde provine și Tiraspol. Prutul, în schimb, și-ar fi păstrat mult mai constant numele, fiind amintit încă de Herodot, sub forma Parata.
Foarte interesantă era și observația despre Dunăre: terminația românească „-re”, diferită de Donau, Dunav, Dunai, era considerată de unii cercetători o posibilă moștenire dacică.
Harta Basarabiei păstra apoi straturi succesive de limbă: nume slave, turco-tătare, dar și românești precum Sărata, Sărățica, Lunga, Schinoasa, Seaca, Balta Florii și Balta Vacii. Iar pentru Răut, Ichel, Bâc, Călmățui, Ciuluc, Ialpug, Cahul sau Cogâlnic, originea era încă discutată.
Așadar, de Ziua Limbii Române, iată o imagine frumoasă de acum un secol: istoria limbii din Basarabia putea fi identificată și urmărind numele apelor de pe hartă.
Ziarul ne mai oferea un articol care se potrivește semnificației zilei de astăzi, dedicate limbii române. Era publicat textul „Simfonia sufletelor simple”, semnat de Irène Fleury – o adevărată declarație de dragoste pentru codru și natură.
Autoarea își imaginează că se pierde în pădure, culege fragi și flori, se oglindește într-un izvor, ascultă păsările și visează să învețe „graiul vântului și glasul pământului, limba florilor și a izvoarelor”.
Din „freamătul frunzelor” și „șopotul apelor”, autoarea spune că ar crea „o simfonie măreață și sfântă – simfonia sufletelor simple”.
Iată o mostră de limbă română de acum 100 de ani, în care codrul și izvoarele noastre la fel vorbesc.
Noutatea zilei de 31 august 1926 venea din Germania, unde fusese introdus telefonul în tren pe ruta Berlin–Hamburg.
Printr-un sistem de telefonie fără fir, călătorul putea cere centrala trenului, iar telefonistul îl conecta, prin posturile speciale de pe traseu, cu numărul dorit din oraș.
Antena avea 20–30 de metri și era întinsă pe două vagoane, iar sistemul urma să fie adaptat și pentru ruta Viena–München.
Ziarul Dimineața observa și un avantaj pentru siguranța feroviară: personalul trenului putea rămâne în legătură cu stațiile chiar în timpul mersului.
Aceeași publicație anunța primul concurs de rezistență turistică, organizat pe traseul din Porumbacu de Sus spre muntele Negoiu.
Bărbații de peste 20 de ani porneau de la Piatra dr. Carol Wolff și trebuiau să ajungă până pe vârful Negoiu. Pentru dame și băieții sub 20 de ani, traseul se încheia la casa de adăpost a Societății Carpatine Transilvănene.
Regulile erau savuroase: era strict interzis să alergi sau să iei scurtături, nu se purta povară, iar la cabană exista un repaus obligatoriu de 15 minute. Pe traseu erau prevăzute puncte de control și ambulanță alpină. Concurenții veneau cu trenul până la Porumbacu de Jos, apoi erau duși cu căruțele până la poalele muntelui.
Turismul acum 100 de ani: tren, căruță și apoi, pe propriile picioare, până la 2.536 de metri pe Negoiu.
Ziarul Politica se întreba dacă Vasile Goldiș, ministrul Cultelor și Artelor, va semna Concordatul României cu Vaticanul.
Ziarul descrie cum, la un banchet de la Sibiu, Goldiș era surprins alături de patru țărani din satul său, prieteni din copilărie, pe care, la plecare, i-a îmbrățișat și sărutat pe obraji.
Articolul îi amintea activitatea de profesor la liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, unde l-a avut elev pe Octavian Goga, dar și conducerea „Astrei”, a cărei activitate o extinsese din Ardeal în Basarabia, Bucovina și Vechiul Regat.
Articolul lăuda portretul politic al lui Vasile Goldiș: fiu de țăran ajuns ministru, dar rămas apropiat de lumea din care plecase.
Din ziarul Opinia aflăm cum se anunța venirea toamnei în 1926: nu cu prognoze meteo, ci privind la păsări, copaci și chiar la urși.
Din Ucraina se relata că rândunelele se strângeau în stoluri, cocorii în cârduri mari, iar gâștele sălbatice se pregăteau de plecare din cauza vremii reci. Curios însă, în același timp, salcâmii înfloreau din nou.
Iar din nordul Rusiei veneau deja „vestitorii iernii”: urșii. În județul Danilovsk, gubernia Iaroslavl, coborâseră în număr mare spre sate, iar la Vorlighin ar fi luat 16 vaci de la păstori și ajunseseră să apară nestingheriți pe câmp.
Așa arăta acum 100 de ani o știre despre schimbarea anotimpului.
Autor: Dan Melnic
