Corespondență Dan Alexe | Turneul lui António Costa și bugetul viitor al UE: Cine plătește nota Europei
Turneul președintelui Consiliului European António Costa prin capitalele Uniunii Europene începe să contureze câmpul de luptă pentru viitorul buget european. Și, dincolo de formulele diplomatice, problema este foarte simplă: instituțiile UE vor să facă mai multe lucruri, cu mai mulți bani, dar statele nu sunt deloc de acord asupra sumei pe care ar fi dispuse s-o plătească.
De trei săptămâni, așadar, António Costa, efectuează ceea ce francezii numesc, cu o nuanță de ciclism elitist, un „tour des capitales”. A început la Bratislava, Tallinn, Vilnius, Riga și Praga, apoi prin Luxemburg, Zagreb, Budapesta, București, Sofia, Atena, Nicosia și Ljubljana, iar săptămâna aceasta a bifat Varșovia, Berlinul, Malta, Madridul și Lisabona (orașul lui, de altfel, căci António Costa e portughez).
Până pe 17 septembrie vrea să-i fi văzut pe aproape toți cei douăzeci și șapte (poate mai puțin Suedia, care are alegeri duminică 13). Nu ca să le ofere ceva, ci ca să le ceară: un răspuns la întrebarea cea mai plicticoasă și cea mai explozivă din Uniune. Cât de mare să fie bugetul european pentru anii 2028–2034 și, mai ales, cine îl plătește.
Comisia Europeană a propus pentru perioada 2028–2034 un buget de aproape 2.000 de miliarde de euro (două trilioane!…), adică aproximativ 1,26% din venitul național brut al Uniunii. Este un pachet financiar mult mai mare decât bugetul actual, pentru că între timp lista priorităților europene s-a lungit: apărare (pentru prima oară există un Comisar European pentru apărare), Ucraina, competitivitate, inteligența artificială, securitate și controlul frontierelor, toate acestea trebuie finanțate alături de politicile tradiționale – agricultura și coeziunea.
Din gigantica sumă formulată, o bună parte nu reprezintă bani noi, ci de exemplu datoria comună de după pandemie, pe care Uniunea începe s-o ramburseze doar din 2028, cu totul cam douăzeci și cinci de miliarde pe an.
Restul ar fi împachetat altfel decât până acum: cincizeci de programe fuzionate în șaisprezece, un mare Fond de competitivitate pentru industrie, apărare și spațiu, și niște „planuri naționale de parteneriat” prin care fiecare guvern ar decide mai liber cum cheltuiește banii de coeziune și pentru agricultură.
Cele două tabere care se înfruntă
Și iată cele două tabere. De o parte, „frugalii” (pentru a nu spune zgârciții): Germania, Olanda, Austria, Suedia, Finlanda, Danemarca. Ei finanțează cam patruzeci la sută din buget și au spus deja, într-o declarație comună, că din cele două mii de miliarde trebuie tăiate „câteva sute”, deoarece consideră că propunerea Comisiei și a Consiliului este pur și simplu prea mare. Țările respective, nordice și bogate și frugale bugetar, spun că, dacă guvernele naționale sunt obligate să-și reducă deficitele, atunci nici bugetul european nu poate funcționa într-o lume paralelă.
Cancelarul german Friedrich Merz a formulat cel mai apăsat această poziție după întâlnirea de la Berlin cu António Costa: un buget final de 1.600 de miliarde, adică minus patru sute de miliarde. Europa trebuie să cheltuiască mai mult pentru apărare și competitivitate, dar asta înseamnă și să taie sau să redimensioneze alte cheltuieli. Germania respinge de altfel și ideea unei noi mari datorii comune europene.
Suedia dorește însă contribuțiile plafonate la unu la sută din venitul național. Tot așa, Olanda vrea să plătească anual cu un miliard și jumătate mai puțin decât i s-a propus. Detaliul amuzant e că frugalii, cândva un bloc de granit, nu se mai înțeleg între ei nici asupra cifrei, nici asupra metodei: unii vor un buget total mai mic, alții vor doar să vadă micșorată propria lor factură. Când frugalii se ceartă pe cât să fie de cumpătați, negociatorul de la Bruxelles zâmbește acru.
De cealaltă parte, „prietenii coeziunii”, vreo șaptesprezece state, printre care Spania, Italia, Polonia, Portugalia, Ungaria și, firește, România. Ei sunt beneficiarii neți, cei pentru care fondurile regionale și agricultura nu sunt doar un capitol bugetar, ci autostrăzi, spitale și subvenții la hectar.
Mesajul lor către Costa a fost același în fiecare capitală: modernizați ce doriți, apărare, competitivitate, dar nu pe banii coeziunii și nu pe spinarea fermierilor, a agricultorilor. Letonia a venit chiar cu o listă precisă: cere șapte miliarde în plus, pentru că trăiește pe granița cu Rusia și plătește asta din propriul său buget.
Franța ocupă o poziție interesantă între cele două tabere. Este contribuitor net, dar privește mai favorabil decât Germania ideea unor noi venituri proprii ale Uniunii – taxe și prelevări europene care ar permite finanțarea unui buget mai ambițios fără creșterea proporțională a contribuțiilor naționale.
Surse noi de venituri comune
Comisia propune cinci noi surse de venituri, printre care bani proveniți din sistemul european de comercializare a emisiilor de gaze, taxa pe carbon la frontiere, deșeurile electronice nereciclate, accizele pe tutun și o contribuție a marilor companii. Împreună, acestea ar putea aduce aproape 60 de miliarde de euro anual.
António Costa încearcă astfel să construiască un compromis în trei trepte: un buget ceva mai mic decât propunerea inițială a Comisiei; protejarea suficientă a agriculturii și coeziunii pentru ca Estul și Sudul să-l poată accepta; și noi resurse proprii europene, pentru ca Germania și ceilalți contributori neți să nu suporte întreaga diferență prin bugetele naționale.
**Ce a obținut până acum Costa? **
Deocamdată Costa n-a obținut cifre, ci doar un ton. După Praga, l-a lăudat pe premierul Andrej Babiš pentru „abordarea constructivă”, ceea ce în limbaj diplomatic înseamnă că acela nu a amenințat cu un veto. La Berlin a spus că bugetul „nu e business as usual” și și-a repetat mantra: noi „resurse proprii” ale Uniunii, adică taxe europene pe tutun, pe comerțul electronic, pe marile companii, care să reducă facturile naționale.
E singura formulă în care frugalii și beneficiarii pot fi mulțumiți în același timp: bugetul rămâne mare, dar nimeni nu pare să-l plătească. Problema e că orice resursă proprie nouă cere tot unanimitate, iar Berlinul și Haga s-au opus mereu ideii de taxe europene.
**Care sunt perspectivele? **
Compromisul cipriot din luna iunie, când Ciprul a predat președinția rotativă a UE Irlandei, tăia doar treizeci și trei de miliarde și a fost primit de frugali ca o glumă. Președinția irlandeză actuală a UE promite un nou „cadru de negociere” cu cifre care vor fi anunțate în prima săptămână din octombrie, pentru a fi discutate la summitul care se va ține pe 15 octombrie la Bruxelles.
Ținta oficială rămâne un acord până la sfârșitul anului, pentru că în 2027 vin alegeri în mai multe state mari și, din experiență, nimeni nu dă bani Europei în an electoral. Dar există un punct asupra căruia aproape toată lumea pare să fie de acord: calendarul. Cele 27 de state trebuie să ajungă la un compromis până la sfârșitul lui 2026. Altfel, legislația nu mai poate fi pregătită la timp în 2027 și există riscul ca, de la 1 ianuarie 2028, plățile europene către agricultori, regiuni, cercetători sau întreprinderi să fie perturbate.
Realist, se conturează formula obișnuită: un buget undeva între 1.700 și 1.800 de miliarde, coeziunea și agricultura protejate parțial cu bani „ring-fenced”, garantați și supravegheați strict, un Fond de competitivitate mai mic decât a visat Comisia, câteva resurse proprii modeste și o sumă de rabaturi pe care fiecare premier le va prezenta acasă drept victorie.
Iar António Costa, care își încheie mandatul în luna mai anul viitor și speră la o reînnoire, are toate motivele să caute ca fotografia colectivă de final să fie făcută anul ăsta în decembrie, nu după un an de negocieri eșuate.
